În Azore vii pentru natură: pentru munții săi și pentru lacurile vulcanice, pentru izvoarele termale și oceanul Atlantic. Și pentru că insula e destul de mică, poți să o străbați chiar și pe jos dacă îți pui mintea la asta. În primul weekend pe insula São Miguel am făcut un traseu improvizat în care am combinat autobuzele cu taxiul și cu mersul pe jos: Ponta Delgada – Lagoa do Fogo – Ribeira Grande – Rabo de Peixe. Dacă faceți plimbarea asta, luați-vă costumul de baie – sunt izvoare termale pe traseu 😊
Munte
Din Madeira am zburat în Azore, pe insula São Miguel. Sunt nouă insule în arhipelag și multe sunt splendide, dar cel mai spectaculos loc e pe São Miguel, la Sete Cidades, unde s-au format lacuri vulcanice în locul unor cratere care s-au prăbușit: Lagoa Rasa, Caldeira Seca, Lagoa de Santiago și Lagoa Azul.
Madeira e o insulă vulcanică, e practic un munte înconjurat de ocean, așa că sunt o mulțime de trasee prin munți pe aici. Dar cel mai frumos și mai cunoscut traseu rămâne cel care leagă Pico Arieiro de Pico Ruivo, cel mai înalt vârf al insulei (1.862 m). E un traseu de dificultate medie care durează vreo patru ore, e amenajat și e o singură cărare pe care trebuie să o parcurgi, așa că nu-ți rămâne decât să te bucuri de peisaje.
Am făcut un traseu grozav în Ponta de São Lourenço, partea estică a insulei Madeira, acum parc național: o zi cu soare, un traseu relativ ușor de câteva ore și priveliști grozave. Madeira e o insulă vulcanică, așa că poți admira plante endemice și lavă, pe alocuri mi-a amintit de Islanda, deși în Islanda nu m-aș fi gândit nicio secundă să mă opresc pentru o baie în ocean. În Madeira, însă, pe o vreme așa bună, nu m-am putut abține să nu fac un ocol până pe plaja pietroasă: apa era clară și proaspătă, iar plaja semi-pustie.
Peisajele de pe Laugavegur sunt fabuloase și se schimbă complet la fiecare câteva ore: canioane deșertice cu vegetație pitică și flori delicate, terenuri bolovănoase, ca de pe Marte, fără niciun fel de vegetație, văi verzi cu pârâuri reci și mușchi peste tot, munți colorați care suflă sulf prin toate crăpăturile, platouri imense acoperite de zăpadă, gheizere, munți cu nisip fin și negru și alții acoperiți în întregime cu mușchi verde, niște spații imense, primordiale, de parcă ai ajuns pe o planetă care de abia s-a născut.
Sâmbătă a fost o vreme perfectă pentru mers pe munte: soare cu doar câțiva nori, cât să dea bine în fotografii. Mi-era un dor grozav de natură, așa că am ales un traseu mai scurt, ușor de parcurs de una singură: Azuga – Pârtia Sorica – Vârful Băiuțul – Zamora – Bușteni.
The Gryphon: „The adventures first… explanations take such a dreadful time.”
Lewis Carroll, Alice’s Adventures in Wonderland
Îmi făcusem un plan destul de urban pentru zilele din Suedia, dar după ce am ajuns acolo mi-am dat seama că trebuie să ajung în mijlocul naturii, pe malul mării, să mă cațăr pe stânci și să privesc ceva verde. Prea stătusem mult în casă, între patru pereți.
Într-un frumos week-end de pandemie cu Coronavirus și început optimist de primăvară, am ajuns prin Țara Luanei, un ținut din Munții Buzăului cu peisaje sălbatice și schituri rupestre. Traseul a fost unul în circuit pe ruta Biserica rupestră din satul Aluniș – Chilia lui Dionisie – Fundul Peșterii – Peștera lui Iosif – Agatonul vechi – Agatonul nou – Piatra Găurită – Aluniș.
Culmea Pricopanului din Munții Măcin e genul acela de traseu ușor în care te mândrești că ai atins niște vârfuri de câteva sute de metri (între trei și patru). Pe alocuri urcușul e abrupt / foarte abrupt, dar mie mi s-a părut lejer și nici ca durată nu ridică prea multe probleme (cam patru ore în circuit, ceva mai mult dacă faci multe opriri).
Un traseu care se poate face în weekend, dar e destul de obositor datorită lungimii drumului până acolo, este București – Peștera Magurata (Bulgaria) – Niš (Serbia) – Stațiunea Babin Zub din Munții Stara Planina. Zona aceasta din Serbia e mai puțin cunoscută și promovată la noi și mă bucur că am ajuns acolo: în Valea Timocului locuiesc mulți vlahi, vorbitori de limbă română, și a fost amuzant să descoperim că unul dintre ”sârbii” de la vama dintre Serbia și Bulgaria vorbea perfect limba română.
Peisajele spectaculoase de la Cazane merită admirate de sus de pe ambele maluri ale Dunării, și nu doar din clasicele plimbări cu barca la Chipul lui Decebal. Weekendul trecut am plecat dis de dimineață din București pentru o vizită la Cazanele Dunării pe traseul București – Chipul lui Decebal – Ciucărul Mare (drumeție) – Donji Milanovac (cazare) – Mali Strbac (drumeție în Parcul Național Djerdap) – Kladovo – București. Un pic obositor, dar a meritat cu prisosință, în special priveliștea de pe partea sârbească e fantastică!