Sâmbătă a fost o vreme perfectă pentru mers pe munte: soare cu doar câțiva nori, cât să dea bine în fotografii. Mi-era un dor grozav de natură, așa că am ales un traseu mai scurt, ușor de parcurs de una singură: Azuga – Pârtia Sorica – Vârful Băiuțul – Zamora – Bușteni.
The Gryphon: “The adventures first… explanations take such a dreadful time.”
Lewis Carroll, Alice’s Adventures in Wonderland
Îmi făcusem un plan destul de urban pentru zilele din Suedia, dar după ce am ajuns acolo mi-am dat seama că trebuie să ajung în mijlocul naturii, pe malul mării, să mă cațăr pe stânci și să privesc ceva verde. Prea stătusem mult în casă, între patru pereți.
Într-un frumos week-end de pandemie cu Coronavirus și început optimist de primăvară, am ajuns prin Țara Luanei, un ținut din Munții Buzăului cu peisaje sălbatice și schituri rupestre. Traseul a fost unul în circuit pe ruta Biserica rupestră din satul Aluniș – Chilia lui Dionisie – Fundul Peșterii – Peștera lui Iosif – Agatonul vechi – Agatonul nou – Piatra Găurită – Aluniș.
Culmea Pricopanului din Munții Măcin e genul acela de traseu ușor în care te mândrești că ai atins niște vârfuri de câteva sute de metri (între trei și patru). Pe alocuri urcușul e abrupt / foarte abrupt, dar mie mi s-a părut lejer și nici ca durată nu ridică prea multe probleme (cam patru ore în circuit, ceva mai mult dacă faci multe opriri).
Un traseu care se poate face în weekend, dar e destul de obositor datorită lungimii drumului până acolo, este București – Peștera Magurata (Bulgaria) – Niš (Serbia) – Stațiunea Babin Zub din Munții Stara Planina. Zona aceasta din Serbia e mai puțin cunoscută și promovată la noi și mă bucur că am ajuns acolo: în Valea Timocului locuiesc mulți vlahi, vorbitori de limbă română, și a fost amuzant să descoperim că unul dintre ”sârbii” de la vama dintre Serbia și Bulgaria vorbea perfect limba română.
Peisajele spectaculoase de la Cazane merită admirate de sus de pe ambele maluri ale Dunării, și nu doar din clasicele plimbări cu barca la Chipul lui Decebal. Weekendul trecut am plecat dis de dimineață din București pentru o vizită la Cazanele Dunării pe traseul București – Chipul lui Decebal – Ciucărul Mare (drumeție) – Donji Milanovac (cazare) – Mali Strbac (drumeție în Parcul Național Djerdap) – Kladovo – București. Un pic obositor, dar a meritat cu prisosință, în special priveliștea de pe partea sârbească e fantastică!
Până weekendul ăsta asociam Branul cu centrul său aglomerat, plin de turiști și de kitsch. A trebuit să ajung la o pensiune departe de centru, în vârful unui deal din Sohodol, ca să descopăr cât de frumoase sunt locurile astea: zona Branului e la fel de pitorească precum Elveția, doar cu ceva clădiri mai urâte și drumuri mai proaste.
Sunt mai multe modalități de a vizita Victoria Peak, dealul de pe insula Hong Kong cu cele mai bune priveliște spre portul Victoria: metoda clasică e să iei tramvaiul, turistic și aglomerat, dar marketat ca fiind experiența ”autentică”. Cele mai puțin autentice implică un autobuz turistic din care ai priveliști la fel de bune de pe serpentinele șoselei, bașca mai puțină aglomerație și un preț mai mic.
Sâmbătă mi-am pus bocancii în picioare și am plecat spre Piatra Craiului, pe un traseu în circuit care pleacă de lângă satul Măgura: Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștilor – Cheile Pisicii – Șaua Vlădușca (cruce roșie) – Satul Peștera – Fântâna lui Botorog (banda-roșie). Traseul e de dificultate medie și mai mult de relaxare vara, când se poate face în 6 / 7 ore; iarnă, însă, am avut nevoie de vreo 8 ore și jumătate pentru cei 26 de kilometri și asta din cauza zăpezii și a porțiunilor cu gheață de pe traseu.
Am auzit prima dată de Petra în copilărie, dintr-un vechi album National Geographic, cu coperte vișinii, cartonate. Erau 5-6 volume groase cu fotografii din toată lumea: locuri și oameni și culori, aproape că simțeam aromele Orientului când deschideam coperțile grele. Acolo, printre multe alte imagini, era și Petra cu a sa Trezorerie și culoarul aproape mistic (Siq) care duce la ea, printre pereții verticali ai munților. Fotografii din anii ‘60-‘70, când turismul în masă nu se inventase încă și nu oricine ajungea acolo.