8 ore cu trenul dus, 8 ore întors, până îți iese os pe os de mers cu trenul de la București la Lugoj. Firește, trenul a avut și o mică întârziere, că altfel nu am fi simțit că mergem cu CFR-ul, dar dincolo de toate astea a fost bine, drumul e frumos peste poate, mai ales pe la Drobeta Turnu Severin – Orșova – Băile Herculane și până la Caransebeș, primăvara a fost in full bloom, iar munții se zăreau înzăpeziți în depărtare.
Weekendul trecut am fost într-o vizită fulger la Lugoj ca să-mi rezolv niște probleme administrative, în speță să-mi schimb buletinul cartea de identitate, care a avut chef să-mi expire exact anul ăsta. Vizita a fost fulger, însă drumul lung și plicticos – 8 ½ ore la dus, 8 ore la întors. Adică două zile pe drum ca să pot sta acolo o zi și jumătate.
Cu ani în urmă când de abia mă mutasem în „capitală” mă simțeam jignită când vreun bucureștean rostea cuvântul „provincie”. Cum adică, „provincie”?! Ce, „noi” suntem inferiori bucureștenilor?
Citeam aseară despre univers: cică nu are margini și dacă o navă spațială ar pleca de pe Pământ și ar călători în linie dreaptă ar ajunge, după trilioane de ani, tot pe Pământ. Era și o explicație mai științifică pentru lucrul ăsta, dar eu nu m-am putut gândi decât că uite, și eu dacă plec în linie dreaptă de acasă în căutarea a ceva, tot acasă ajung, până la urmă.
Când am ajuns în dimineața de ajun la Lugoj m-am simțit brusc fericită: era cu mult mai cald decât în București, iar peste orașul adormit plutea atmosfera aceea tihnită de provincie la care visăm cu toții când locuim într-un oraș mare. Șoferul de taxi mi s-a părut o ființă minunată pentru că era politicos (spre deosebire de cel bucureștean care m-a tutuit tot drumul spre gară), pentru că în mașină mirosea inexplicabil a zambile și pentru că toată cursa m-a costat numai 4 lei.