Londra

Nu am mai fost la Londra din 2012, de pe vremea când îmi plăcea orașul foarte mult și visam să mă mut acolo cândva. Între timp șarmul Londrei s-a mai disipat și am început să privesc orașul cu ochi critici: clădirile prea vechi de la periferie, meschinăria locativă, cu încăperi înghesuite și scări înguste, mâncarea british fadă, prețurile prea mari și vremea prea umedă. Dacă poți trece peste toate astea, Londra rămâne un oraș fain de vizitat.

Am petrecut foarte puțin timp în Londra în această a treia vizită acolo – câteva ore între un check-out și un transfer la aeroport, dacă nu socotim orele în care am mers cu metroul sau cel în care am dormit între două excursii. Uitasem, deci, de ce îmi cumpărasem biletul ăsta de avion și ce vrusesem de la călătoria asta înainte de toate. Însă când am ajuns la Waterloo Bridge, în dimineața aceea de luni, mi-am adus brusc aminte. Îmi dorisem să petrec câteva zile în Londra, să mă plimb, să iau muzeele la rând, să mănânc fish and chips, să mă rătăcesc prin cartierele mai puțin cunoscute și, eventual, să mă feresc de ploaie.

Oricine ajunge pentru prima oară la Londra ar trebui să meargă întâi pe Westminster Bridge. Și cine ajunge a doua oară, la fel. La 7.30 dimineața soarele împungea cerul cu razele lui și se răsfira pe pod, pe Tamisa, pe trecători. Mi-a fost, brusc și fără vreun motiv anume, bine.

Cred că atunci când călătorești nu ai timp să vezi cu adevărat ceea ce e în jurul tău. Vezi clădiri, oameni, ai diverse senzații (foame, frig) și parcă toate astea te împiedică să te bucuri de ceea ce te înconjoară, uneori te copleșește oboseala, distanțele sunt mai mari decât te așteptai, totul e necunoscut și te poți rătăci extrem de ușor.