Ieșind dintr-un supermarket din Kyoto Station m-am așezat pe unul dintre scaunele de lângă ușa de la intrare, exact sub aerul condiționat, ca să mă pregătesc pentru căldura și umezeala de afară. Pe ușă intrau valuri de oameni, într-un etern vârtej între gară și magazin, precum pulsul unui om care aleargă încolo și încoace fără oprire. Lângă mine câțiva japonezi, lângă scaunul meu o japoneză la vreo 40 de ani.
Pe neașteptate femeia mi se adresează, cu acea grijă politicoasă și zâmbitoare care poate fi luată drept timiditate sau jenă în relațiile unui străin cu japonezii. Vorbea engleză, dar cred că îi era mai ușor să vorbească decât să mă înțeleagă pe mine (abia mai târziu, ajunsă acasă, am aflat că unele sunete pur și simplu nu există în japoneză, de aici și dificultățile de care se lovesc ei când încearcă să înțeleagă un străin vorbind o altă limbă). Voia să știe cum mă cheamă și de unde sunt. Când i-am spus că sunt din România a fost un pic confuză, era clar că nu prea știa unde e țara asta… S-a așternut o clipă de tăcere, ne-am întors la gândurile noastre și la binefăcătorul aer condiționat.
