A călători cu shinkansenul (tren de mare viteză, numele se traduce, literal, “linia noului trunchi”) prin Japonia este o experiență la care eu inițial renunțasem, din cauza costurilor. Pentru că un JR Pass este destul de costisitor (195 Euro pentru o săptămână sau 311 Euro pentru 2 săptămâni), iar un bilet cumpărat la fața locului e destul de scump și el, dacă e pentru distanțe lungi, am preferat ca între Tokyo și Kyoto și între Osaka și Tokyo să călătoresc cu autocarele Willer.
Ieșind dintr-un supermarket din Kyoto Station m-am așezat pe unul dintre scaunele de lângă ușa de la intrare, exact sub aerul condiționat, ca să mă pregătesc pentru căldura și umezeala de afară. Pe ușă intrau valuri de oameni, într-un etern vârtej între gară și magazin, precum pulsul unui om care aleargă încolo și încoace fără oprire. Lângă mine câțiva japonezi, lângă scaunul meu o japoneză la vreo 40 de ani.
Pe neașteptate femeia mi se adresează, cu acea grijă politicoasă și zâmbitoare care poate fi luată drept timiditate sau jenă în relațiile unui străin cu japonezii. Vorbea engleză, dar cred că îi era mai ușor să vorbească decât să mă înțeleagă pe mine (abia mai târziu, ajunsă acasă, am aflat că unele sunete pur și simplu nu există în japoneză, de aici și dificultățile de care se lovesc ei când încearcă să înțeleagă un străin vorbind o altă limbă). Voia să știe cum mă cheamă și de unde sunt. Când i-am spus că sunt din România a fost un pic confuză, era clar că nu prea știa unde e țara asta… S-a așternut o clipă de tăcere, ne-am întors la gândurile noastre și la binefăcătorul aer condiționat.
Kyoto nu e un oraș care să te impresioneze prin mărimea clădirilor sau modernitatea lor: clădirile au în general doar câteva niveluri și un aspect tradițional. Dacă vrei zgârie nori și city-of-the-future trebuie să mergi la Tokyo sau Osaka, adevărate metropole, în Kyoto vii pentru temple și istorie, e un oraș foarte vechi în care tradiția încă prevalează.
Fushimi Inari este altarul lui Inari, o kami (spirit) a vulpilor, fertilității, orezului, ceaiului și sake-ului și, în general, a prosperității și a succesului. Pentru că Inari este kami afacerilor din timpuri străvechi, toți negustorii și fabricanții au adorat-o și au donat multe tori în cinstea ei, atât de multe încât în zilele noastre sunt peste 10.000 de tori înșirate una după alta, formând un tunel roșu care urcă panta domoală a muntelui (”munte” vorba vine, are 233 m).
În penultima zi petrecută în Kyoto, după ce am vizitat Pavilionul de Aur și Ninna-ji, am luat-o spre Nanzen-Ji și am ajuns… prea târziu, firește, și am găsit totul închis. Însă chiar și așa, am zis că nu strică să explorez un pic zona, în primul rând apeductul care se înalță acolo: a fost construit în 1890 pentru a aduce apă din lacul Biwa în Kyoto. Culmea e că apeductul e încă funcțional, m-am cocoțat până sus și curgea molcom apă! Sus, lângă apeduct, începea și o cărare prin pădure (e chiar la marginea orașului, într-o zonă împădurită) pe care am abandonat-o, fiind prea târziu pentru așa ceva.
E cam greu, european fiind, să ții minte toate numele astea japoneze: kinkakuji, ninaji, nanzenji și alte ji-uri care de la un moment dat încolo te ca scot din minți. Stai cu harta în mână și te holbezi la ea: “Eu azi unde merg?! Aaah, la Ninna-ji”. Sau și mai rău “Unde am fost în ziua aia?! Cum îi zicea, Doamne?” Noroc cu Google, m-a salvat de atâtea ori să mă fac de râs aici pe blog încât le sunt etern recunoscătoare.
Kyoto abundă în temple și altare celebre, dar o singură clădire cred că le întrece pe toate: Kinkaku-ji sau Pavilionul de Aur care apare pe coperta celor mai multe albume despre Japonia. Poate l-ați văzut și voi, dar n-ați știut cum se numește. Bineînțeles că voiam să-l vizitez și eu, era pe lista mea de priorități, ca să zic așa.
Spre sfârșitul zilei am luat metroul spre o zonă muntoasă pentru că acolo se găsea Nanzen-ji, un templul faimos și eu voiam să vizitez numai temple faimoase, însă până să ajung la el s-au petrecut următoarele lucruri: 1. a început ploaia; 2. am trecut pe lângă un templu mic care m-a atras înăuntru; 3. s-a făcut ora 5 și s-au închis toate templele, pentru că așa-i în Japonia. Drept urmare n-am mai vizitat Nanzen-ji niciodată pentru că și a doua oară când m-am dus acolo am ajuns prea târziu și era totul închis (what were the odds?!), daaar am vizitat Konchi-in care s-a întâmplat să-mi placă la nebunie.
Kyoto este vechea capitală a Japoniei și tot acolo se găsește fostul Palat Imperial, care nu se mai folosește acum de către Împărat din motive de securitate (când Familia Imperială vine în Kyoto stă undeva în apropiere, ni s-a spus). Totuși, uneori se mai primesc diverse oficialități acolo, mari șefi de stat și regine, probabil ca să le dea și lor ocazia să viziteze Palatul.
Pe vremea când citeam Shōgun nu îmi puteam imagina cum arată casa unui asemenea șef de stat, mai puternic chiar decât împăratul. Personajul principal al cărții nici măcar nu era shogun, însă totul se învârtea în jurul acestei funcții la care un muritor de rând putea accede în anumite condiții (a se citi intrigi).