Acum, că m-am întors din vacanța de trei săptămâni prin Turcia, Armenia, Georgia și Azerbaidjan, mă grăbesc să aștern unele concluzii, cât sunt impresiile foarte proaspete. O să las deoparte Turcia, deocamdată, că nu face parte din aceeași grupă de țări și oricum o să-mi încep poveștile pe blog cu ea – da, Turcia a fost foarte frumoasă, dar cumva mă și așteptam să fie așa.
Toate mănăstirile din Armenia au fost construite în locuri foarte frumoase – pe marginea unei prăpăstii, pe un delușor cu vedere la Ararat, în mijlocul unei păduri, etc., ați prins ideea. Dacă era un loc și frumos și izolat era și mai bine, că pe vremea aia nu prea existau excursii organizate în afară de cruciade și nu călca tot poporul pe acolo. Așa și cu Khor Virap – deși la mică distanță de Erevan (mică față de distanța Erevan-Tatev, de exemplu), locul în care a fost ridicată mănăstirea este unul cu dichis: pe un deal, față în față cu muntele Ararat.