Până când am ajuns la Cristian vremea s-a îndreptat de tot și n-a mai fost decât o zi minunată de toamnă, cu tot cortegiul de culori și fructe răsfirate și miros de frunze uscate. Biserica din Cristian are aerul unei grădini secrete îngrijite cu mult drag; chiar și din afară își păstrează o aură romantică, poate și pentru că pe lângă biserică trece un pârâu cu 2-3 podețe șubrede deasupra lui, cu arbori înalți prin preajmă.
În curte mulți meri de diferite soiuri, cu fructe dulci ce putrezesc prin trifoi netulburate de nimeni. Pe ziduri iedera a lăsat hieroglife numai de ea înțelese, iarba e grasă și necălcată de picior de om, florile înconjoară biserica din toate părțile.
Urc în turn, urcuș greu căci turnul e înalt și semeț, cu scări abrupte din lemn; cumva reușesc să ating balustrada proaspăt vopsită în negru, dar nu contează, priveliștea e spectaculoasă de acolo, de sus, se văd până și munții în depărtare. Bătrâna care are grijă de biserică se plânge că nu mai are cine să vină la slujbe, comunitatea e mică, oamenii împrăștiați prin lume, însă biserica e proaspăt renovată cu sprijinul celor plecați în Germania, merele frumos strânse grămadă într-un beci, lângă sforile de ceapă dulce, și zidarii meșteresc de zor undeva, în curte.
E frumos la Cristian, îți vine să te apuci de cules mere roșii sau galbene și să citești despre aventurile cavalerilor mesei rotunde, la umbra unui zid.
