Până weekendul ăsta asociam Branul cu centrul său aglomerat, plin de turiști și de kitsch. A trebuit să ajung la o pensiune departe de centru, în vârful unui deal din Sohodol, ca să descopăr cât de frumoase sunt locurile astea: zona Branului e la fel de pitorească precum Elveția, doar cu ceva clădiri mai urâte și drumuri mai proaste.
Am plecat spre Șimon într-una dintre cele mai urâte zile din toamna asta, cu mult frig și ploaie din aia care te ține în casă. Excursia părea compromisă, așa că atunci când am ajuns pe la 11 noaptea la Valea Arginților, în satul Șimon de lângă Bran, nu îmi doream decât un somn bun. În schimb ne-am trezit întâmpinați de câinii casei (Ghindor, un dulău uriaș, dar foarte blând și liniștit, Foresta, o cățea care lua poziția de mângâieri la fiecare 5 minute și frățiorii Bamse și Ozzo, niște jucării albe și pufoase). În sala de mese – minune: expoziție de murături ca la bunica acasă și platouri cu gustări românești. Mâncarea și vinul casei ne-au pus rapid pe picioare și nici n-am simțit când a venit miezul nopții stând la taclale în Valea Arginților.
Câteva zile libere de Paști au fost prilej pentru câteva plimbări timide prin țară: de la Castelul Bran, nevizitat până atunci, până la Brașov și Sighișoara.