Orhan Pamuk scrie mult. O dată ce începe să povestească ceva, nu se mai poate opri, ia la rând toate amănuntele și mărunțișurile, răsucește un lucru pe toate părțile și de abia după aceea trece la următorul care va beneficia de același proces meticulos. Din fericire Pamuk scrie bine și, deși la sfârșitul cărții mi-am zis, ușurată: „Doamne, bine că s-a terminat!”, cartea mi-a plăcut.
Năravul prost al omului care îmbătrânește este să se plângă de lucrurile care nu mai sunt ca „altădată”, de lumea care se schimbă (în rău, desigur) și de paradisul pierdut. Nici o clipă nu-i trece prin minte că poate nu lumea s-a schimbat, ci el. Că nu e de vină încălzirea globală pentru zăpada anemică ce cade peste noi, ci trecerea lui pe stradă cu privirea în pământ, rumegând gânduri debile, când la doi pași e stratul de zăpadă până la genunchi. Că nu ai cum să ai aceleași trăiri ca la 5, 15, 25 de ani, pentru simplul motiv că nu mai ai 5, 15, 25 de ani, dar nu te oprește nimeni să te bucuri cu aceeași poftă de viață de lucrurile care-ți ies în cale la nici o vârstă, oricât ar fi ea de înaintată. Nimeni, în afară de tine.
La un moment dat în 2014, când mi-am făcut cont pe Goodreads, mi-am propus să citesc 100 de cărți anul acesta. S-a dovedit a fi o țintă nerealistă, se pare că nu citesc chiar atât de mult pe cât credeam eu: într-un an de zile am citit vreo 46 cărți, la care se adaugă vreo 8 începute și abandonate plus încă una pe care probabil o s-o termin până la sfârșitul anului.
Am ezitat să citesc 20 de ani în Siberia, de teama unor orori care ar putea să-mi ruineze atât de prețioasa atmosferă dinainte de Crăciun, dar autoarea – o țărancă din Bucovina – povestește cu atâta naturalețe și credință că „va trece și paharul acesta” încât am citit cartea pe nerăsuflate.!–more–>
Mărturia Aniței este mai bună decât o carte de istorie, seacă și impersonală, despre ce s-a întâmplat în al doilea Război Mondial în Bucovina, cum au fost deportați oameni nevinovați pentru vini închipuite, cum au trăit în Siberia și ce i-a ținut în viață. Nu toți au supraviețuit și nu toți s-au întors de acolo. Ca o femeie simplă să aibă atâta putere și apoi să dovedească și talent la povestit este uimitor. Am citit cartea ca pe un roman de aventuri, dar fără să simt vreo apăsare, numai la final, când depune mărturie și nepotul care a trimis editurii manuscrisul, mi-au dat lacrimile.
Povestea-i scrisă în graiul moldovenesc, cu multe regionalisme și cuvinte rusești, depănată ca la o șezătoare. Cum au călătorit 20 de zile cu trenul până la Omsk, cum au suferit de foame toți 4 (ea și cei 3 copii), ce lucrau, unde stăteau, cu ce se îmbrăcau – supraviețuirea este foarte dură, nu o poveste de adormit copii. Pentru sceptici uite și o rețetă de mâncare:
Aduciam apă din rîu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea și mai fărmam o bucățică mică de pîne în apa aceia, să fie oliacă tulbure și bine sărată, și o turnam în strachină. Ne mai împărțiam cîte o gură de pîne la toți și ținiam pînia în gură, nu o înghițiam, și tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc.
Sănătate curată.
Am încercat sa reconstitui pe hartă traseul Aniței: Mahala – Cernăuți – Omsk – Salekhard – Șuga (un sat, nu l-am găsit după numele ăsta) – Nadim și înapoi la Cernăuți.
În caz că v-ați întrebat vreodată dacă acolo în nord, unde se agață harta în cui, trăiesc oameni, răspunsul este da. Asta dacă nu mor între timp.
Credeați că de sărbători stau acasă, cânt colinde și fac cozonaci? 🙂 Sigur că da, de Crăciunul…chelnerilor, prin ianuarie, așa. Până atunci profit de zilele astea libere ca să dau o fugă până la frații noștri musulmani și să mai vizitez câte ceva. De exemplu sud-estul Turciei, prin fosta Mesopotamia, că tare-mi place mie zona aia.
De la Sibiu voiam să merg la Călimănești-Căciulata, să fac o pauză de câteva ore pentru fotografii și după aia să mă întorc în București. Ca să mă asigur că o să prind loc am sunat de cu seară și un nene m-a asigurat la telefon că pentru Călimănești-Căciulata nu-mi trebuie rezervare, să stau liniștită. A doua zi dimineața ghici cine n-avea rezervare și-a rămas (liniștită) pe afară?
Acum 5 ani vizitam pentru prima dată Sibiul. Nu cunoșteam pe nimeni acolo, am stat la un hotel de pe lângă Cibin și, deși mi-a plăcut mult orașul, m-am simțit un pic singură. Cât despre blog, avea cam o lună, și nici nu bănuiam ce avea să-mi aducă 😊
Voiam să vizităm Biserica fortificată din Cisnădioara, dar pentru că era zi de vot, iar doamna care avea cheia era la secția de votare, a trebuit să mai așteptăm jumătate de oră: am intrat într-o curte și s-a dovedit că era chiar secția respectivă unde mi s-a spus că nu am voie să „filmez”. Așa am ajuns să vizităm cimitirul.
Dacă n-ar fi restaurantul de la intrarea principală care pune muzică populară în difuzoare, Muzeul Astra ar fi perfect. Chiar și vizitat pe fugă, pe un frig de mi-au înghețat degetele pe aparatul foto și cu prea puțină lumină ca să iasă fotografii perfecte, mi-a plăcut mult, cu toate nuanțele toamnei și căsuțele colorate sau gri și pisicile care locuiau în ele. În rest păcat că toate casele erau încuiate, data trecută când am fost acolo se putea intra prin curți și prin case, acum erau lacăte peste tot.
De-a lungul timpului am primit multe mesaje de la cititori care se ofereau să mă însoțească în vacanță. Orice fel de vacanță. Este drăguț că oamenii se gândesc la mine, dar eu nu sunt o persoană chiar atât de drăguță și, în plus, mie îmi place să călătoresc singură.