Sinaia – București, 90 de minute, Sighișoara – București, 80 de minute, sunt doar câteva din întârzierile de care am beneficiat la cele mai recente călătorii cu trenul. Iarna năprasnică fără pic de zăpadă din acest an a ridicat mari probleme locomotivelor românești care n-au mai putut face față uscăciunii și temperaturilor peste medie și s-au oprit în plin câmp! Sigur că în ultimii 20 de ani condițiile de călătorie cu trenul s-au mai ameliorat – acum avem vagoane noi, cu climatizare și prize (care funcționează de la caz la caz, că dară nu toate liniile sunt electrificate), cu toalete în care mai găsești uneori săpun (cu toate că nu mai vreau să urc în viața mea într-un tren săgeată, la ce duhoare venea din mijlocul vagonului unde era toaleta), iar bilete poți cumpăra și electronic, nu numai la coadă de juma’ de oră la ghișeu, în gară.
…să o vizitezi în perioada sărbătorilor! Am ajuns seara, la timp să fac niște poze ici și acolo și, până m-am cazat, pac, s-a făcut beznă. La Burg Hostel, unde aveam cazare, era și un mic restaurant – dau să comand nu știu ce mâncare cu nume necunoscut. Nu aveau. Cer o mămăligă cu brânză (cât de mult poți da greș cu o mămăligă cu brânză?). Aveau. Din păcate.
Și iată că în anul care a trecut am ajuns și eu, în premieră, la Târgu Mureș. Am rugat taximetristul să mă lase în ”centru” și am debarcat lângă Palatul Culturii care, bineînțeles, era închis în perioada aia, așa că nu m-am putut urca în turn. În schimb m-am plimbat prin centrul lor vechi cu mini-părculețul din fața catedralei, după care am ajuns la cetate. I-am dat întâi roată pentru că tare îmi plăcea zona aceea cu case și arbori bătrâni și am descoperit astfel casa-muzeu a lui Avram Iancu (închisă, cum altfel). Ajungând exact în spatele cetății și observând o poartă mare cu un șantier dincolo zid, am zis că nu strică să întreb portarul dacă se poate vizita (deși mari speranțe nu aveam…) și, spre uimirea mea, se putea!
După vizitarea Dejului m-am întors la Cluj, în loc să merg mai departe spre Bistrița. Orășelul ăsta cu centru medieval rămâne mai departe o necunoscută pentru mine, să sperăm că nu pentru multă vreme. Culmea, după ce în Dej am înghețat de frig (era și puțină zăpadă), când m-am întors la Cluj a ieșit soarele și s-a făcut cald! Excelent, dintr-o dată parcă aveam mai multă poftă de plimbare!
Dej este un oraș pe care l-am vizitat pentru că am văzut pe net o poză cu orașul fotografiat de pe un deal. Mi s-a părut un motiv suficient de bun ca să-l pun pe listă, mai ales că e aproape de Cluj și e și un tren care ajunge acolo cam într-o oră (urăsc să merg cu microbuzul, îl aleg doar dacă n-am încotro). Planul inițial era ceva mai ambițios, mai exact voiam să vizitez și Dej și Bistrița într-o singură zi, dar mi-a fost teamă să nu rămân blocată în Bistrița – circula un tren mai pe seară, dar nu era unul direct, iar microbuze nu eram sigură dacă voi găsi în perioada aia dintre sărbători, așa că am renunțat la idee, mai ales după ce am văzut că în Dej e zăpadă. Și frig.
Dintre orașele noi vizitate în iarna asta (Oradea, Dej, Târgu Mureș) cea mai plăcută surpriză a fost Oradea: un oraș cu un centru vechi cochet, chiar dacă nu renovat în totalitate (multe clădiri care mie mi să păreau frumoase erau într-un grad mare de degradare), un râu romantic mărginit de arbori bătrâni și clădiri în stil Secession, precum Vulturul Negru.
Decât să fac retrospectiva călătoriilor din 2013 (este simplu, am fost în Sicilia, Atena și Japonia, dar și un pic prin România), prefer să scriu despre cărțile mele dragi, care în 2013 au fost multe și destul de amestecate ca gen.
Imediat ce am ajuns în parc a căzut o nucă din cer – scăpată de o cioară ce zbura deasupra mea. Am luat-o cu mine cu gândul de a o pune în bradul-coroniță de Crăciun – nu mi se întâmplă des să primesc cadouri de la păsări sălbatice. În parc nu era aproape nimeni, un nene care trecea pe alee s-a uitat strâmb la mine, probabil eram dubioasă că fotografiam frunze și copaci. După ce am înghețat bine am plecat să fac niște cumpărături și, la întoarcere, am rămas cu ochii lipiți de cer: ieșise soarele și pe fundalul perfect albastru se profilau copacii foarte albi și dantelați. Era atât de frumos și urma să dureze atât de puțin (toată chiciura aia pe care o pozasem ceva mai devreme începea deja să se topească și să se scuture din copaci, iar soarele, iarna, e destul de mofturos) și, totuși, puțină lume observa ce era deasupra lor.
Mi-am dat seamă aseară că nu multă lume știe ce este un “overbooking” (suprarezervare), deși aceasta este o practică curentă (și legală) a companiilor aeronautice care vă poate da peste cap toate planurile de zbor, chiar dacă aveți bilet pe o anumită cursă.
Mai exact, să zicem că sunt 100 de locuri într-un avion – compania care îl operează va pune în vânzare 110 bilete pentru că s-a dovedit statistic că ăia 10 mohicani în plus nu se vor mai prezenta la îmbarcare (no-shows). Ei bine, chiar dacă în general chiar așa se întâmplă (un procent nu se mai prezintă deloc la aeroport, își anulează biletul pe ultima sută de metri, meditează la toaletă în timp ce porțile se închid sau rămân blocați în trafic), se poate întâmpla uneori ca, spre surpriza companiei aeronautice și împotriva oricăror legi statistice imbatabile, toți cei 110 oameni să se prezinte la îmbarcare. Și cum avionul are doar 100 de locuri, iar să călătorești în picioare, pe culoar, ca la rată, nu este o opțiune, rezultă că 10 inși trebuie dați jos de pe cursa aia.
Aseară citisem 3 sferturi din carte și azi dimineață am dat gata restul – am o slăbiciune pentru zona aia a Europei, iar Steinbeck e un povestitor desăvârșit. Imediat după căderea Cortinei de Fier el, împreună cu amicul Capa, fotograf, au plecat să viziteze mama Rusie. Stalin era la putere – nu doar un chip înrămat și abstract, cum îl știm noi – iar Al Doilea Război Mondial tocmai se terminase și lăsase în urmă răni adânci.