Mai am un pic și termin Călătorie nesfârșită a lui Claudio Magris, așa că mă grăbesc să notez câte ceva, până nu mă iau cu altele și îi fac în loc în bibliotecă. Magris pornește în călătoriile sale ca un antropolog și se întoarce îmbogățit cu povești despre popoare (aproape) uitate, ca cicii, ciribirii, sorabii, insule de care nu auzisem până acum, ca insulele Scilly cu istoria lor nebănuită, personaje faimoase care își împletesc istoria proprie cu cea a unui loc sau istoria locurilor care își pune amprenta pentru totdeauna asupra unor destine umane. În absența trecutului, a poveștilor, miturilor, un loc nu înseamnă mare lucru, doar semnificația pe care i-o dăm noi îl ridică, pentru o clipă, deasupra prafului de cenușă pe care s-a construit lumea.
2010
Prima noapte într-o casă nouă este ciudată, frământată, semi-trează: sunete necunoscute și suspecte te țin cu urechea ciulită pentru depistarea exactă a sursei lor, patul e îngrozitor și nu îți poți găsi culcușul perfect care să te ajute să te cufunzi în somn. Am adormit pe la 2 dimineața, m-am trezit pe la 7 în sunetul unor voci (de ce s-or fi trezit vecinii mei așa devreme într-o zi liberă?). Pe la 8 am renunțat la falsul somn și am aruncat o privire pe fereastră: plouase în noaptea anterioară și, făcându-se foarte frig peste noapte, copacii se transformaseră în copaci de gheață. Sunetul neidentificat care m-a neliniștit de câteva ori în cursul nopții era făcut de crengile ca niște bețe din gheață care se frecau între ele, se loveau de geam, tremurau.
Treceam prin Piața Universității când am dat peste un adevărat șantier acolo, cu ziariști zumzăind prin preajmă și oameni trăgând cu ochiul prin gard. Un cetățean de lângă mine exclamă: „Ce multe sunt!”. Mă uit și eu – erau oseminte omenești, mai multe în fiecare groapă. Îl rog pe paznicul de la intrare să mă lase și pe mine înăuntru „un minut”. „De la ce ziar sunteți?” mă întreabă el. „De la… niciunul”. Mă lasă totuși, sfătuindu-mă să spun că sunt „de la presă” dacă îmi mai pune cineva aceeași întrebare.
Duminică după masă înapoi în Bergamo, de data asta pentru o scurtă plimbare prin Città Alta / orașul înalt cocoțat pe un vârf de stâncă, la sud de Alpii înzăpeziți. Bergamo este un oraș cu ceva istorie seculară și clădiri frumoase care împodobesc centrul său istoric. Sus de tot este un „castello” la care îmi propun să ajung în ora care mi-a rămas până încep procedurile de îmbarcare pentru București. Funicularul San Vigilio nu funcționează până pe la anul și trebuie să o iau la pas pe un drum îngust, pietruit și acoperit de o ceață groasă.
Nu sunt foarte multe locuri de vizitat în Milano, dar mie orașul mi-a plăcut – este sobru, încețoșat și înveșmântat în tonuri de gri, indiferent și politicos. Domul este piesa de rezistență, este simbolul unui oraș eminamente industrial și pragmatic, un oraș în care ”moda” îți defilează pe sub nas pe umerii unor doamne ”bine” care se duc la cumpărături îmbrăcate în Gianfranco Ferrè și Sonia Rykiel.
Încerc să îmi amintesc când am auzit prima dată de Lacul Como – să fi fost în Caracatița, filmul care m-a urmărit prin adolescență? Sau cu ocazia morții lui Versace, când am văzut câteva imagini cu vila lui, acum proprietatea rusului Novikov? Lacul Como este unul din acele locuri unde trebuie să ajungi măcar o dată în viață, pentru a vedea și înțelege de ce atâția oameni s-au îndrăgostit de el.
Am avut azi o străfulgerare că poate ăștia sunt cei mai fericiți ani pe care îi avem, și n-am avut eu destulă minte să îmi dau seama până acum, anii în care poți face o grămadă de lucruri care să te facă fericit (și îți trebuie așa de puțin ca să fii fericit), ani destul de mulți încât să știi ce e cu viața asta, dar destul de puțini ca să mai ai o grămadă înaintea ta, dacă totul decurge bine și oarecum previzibil. Ăștia sunt anii de care îți vei aminti mai târziu, cu nostalgie și dor pentru persoana care ai fost și nu mai este, care se frământa pentru cine știe ce fleacuri și se entuziasma pentru aparent-nimicuri. Posibil să fi fost influențată și de vremea mult prea perfectă de afară, de broșa mea ca un mac roșu pe care am redescoperit-o azi dimineață și poate de încă unul-două lucruri nu foarte însemnate, dar care m-au făcut să zâmbesc.
Trebuie să te întorci întotdeauna într-un loc în care ai mai fost și care a rămas neschimbat pentru a putea să îți măsori schimbarea ta. Aceste confruntări periodice cu propriul tău trecut te umplu de stupoare la adresa esenței timpului și te aruncă într-o disperare blândă.
Gabriel Liiceanu, Ușa interzisă
Bruges mi-a amintit de Cambridge, cu ale sale canale, bărci, lebede și rațe, străzi cuminți pe care circulă bicicliști și căsuțe ca niște jucării numai bune de agățat în pomul de Crăciun. Plimbarea a început pe o ploaie măruntă care s-a oprit pe la prânz, iar pe la ora 2 era deja soare și senin, de parcă urma să vină primăvara, undeva pe seară. O dată cu vremea frumoasă au venit și hoardele de turiști la vânătoare de ciocolată belgiană și instantanee cu turnul din piața cea mare.
Am ajuns la Bruxelles pe o vreme cât se poate de urâcioasă: ploaie de toamnă, cer negru, frig. Primul obiectiv: faimoasa La Grand Place – piața cea mare din Bruxelles. Surpriză, la Grand Place c’est ne pas grand! Este mai degrabă… de mărime medie, cu câteva clădiri frumoase în stil flamand (care stil nu prea caracterizează restul orașului), un vânzător de flori în mijloc și multe restaurante care încercuiesc toată zona pieței.