2010

Prima noapte într-o casă nouă este ciudată, frământată, semi-trează: sunete necunoscute și suspecte te țin cu urechea ciulită pentru depistarea exactă a sursei lor, patul e îngrozitor și nu îți poți găsi culcușul perfect care să te ajute să te cufunzi în somn. Am adormit pe la 2 dimineața, m-am trezit pe la 7 în sunetul unor voci (de ce s-or fi trezit vecinii mei așa devreme într-o zi liberă?). Pe la 8 am renunțat la falsul somn și am aruncat o privire pe fereastră: plouase în noaptea anterioară și, făcându-se foarte frig peste noapte, copacii se transformaseră în copaci de gheață. Sunetul neidentificat care m-a neliniștit de câteva ori în cursul nopții era făcut de crengile ca niște bețe din gheață care se frecau între ele, se loveau de geam, tremurau.

Am avut azi o străfulgerare că poate ăștia sunt cei mai fericiți ani pe care îi avem, și n-am avut eu destulă minte să îmi dau seama până acum, anii în care poți face o grămadă de lucruri care să te facă fericit (și îți trebuie așa de puțin ca să fii fericit), ani destul de mulți încât să știi ce e cu viața asta, dar destul de puțini ca să mai ai o grămadă înaintea ta, dacă totul decurge bine și oarecum previzibil. Ăștia sunt anii de care îți vei aminti mai târziu, cu nostalgie și dor pentru persoana care ai fost și nu mai este, care se frământa pentru cine știe ce fleacuri și se entuziasma pentru aparent-nimicuri. Posibil să fi fost influențată și de vremea mult prea perfectă de afară, de broșa mea ca un mac roșu pe care am redescoperit-o azi dimineață și poate de încă unul-două lucruri nu foarte însemnate, dar care m-au făcut să zâmbesc.