Sucre e un oraș superb, unde întorci capul e ceva frumos, îngrijit și cu multă istorie. Este capitala constituțională a Boliviei, iar pentru Bolivieni e singura capitală, La Paz e numit ca ”ciudad” și atât, deși instituțiile administrative acolo sunt.
Am ajuns în Sucre seara. Cu un aeroport la 30 km depărtare de oraș, am luat repede un taxi, pe un drum în construcții și cam întunecos. Pe la mijlocul drumului m-am gândit că probabil ar trebui să-mi fie frică, până la urmă eram singură la capătul lumii în Bolivia, într-un taxi, noaptea, pe un drum urât. A durat doar o secundă gândul, în oraș șoferul s-a dat peste cap să găsească adresa la care trebuia să ajung și, pentru că depășit cu mașina numărul casei, s-a dus pe jos să inspecteze unde e.
Am ajuns în Bolivia pe vremea carnavalului, care ține o lună din februarie până în martie și sunt sărbători în toate orașele. Sucre nu putea să facă excepție, așa că în mai multe zile m-am întâlnit cu procesiuni cu fanfare, aruncat cu apă și multă gălăgie.
Distracția copiilor, în special, era să se ude cu baloane cu apă sau cu sprayuri cu spumă, care se vindeau pe stradă, în diverse culori. M-am trezit în parc cu un tip în fața mea care m-a întrebat “Te puedo mojar?” cu un balon din ăsta. Eu: ”Nu” “Te stropesc chiar și așa”, m-a anunțat el. I-am reamintit că poliția parcase alături, așa că a plecat.
Până la urmă nu am scăpat de stropitul ăsta. Trecând pe stradă m-am trezit că cineva îmi pune apă în spatele gâtului, apoi din mașinile care treceau pe lângă mine am mai primit niște baloane cu apă pe unde s-a nimerit, chiar și o bucată de pepene la picioare.
Carnavalul e o formă de a mulțumi pentru o recoltă bună, cel puțin asta a fost ideea la origine. Acum s-a transformat într-un mare tămbălău, ocazie pentru tot felul de incidente. La știrile din Bolivia erau noutăți despre tinerii arestați pentru că făcuseră scandal.
Unul din cele mai faine lucruri pe care le poți face când ești plecat de acasă cu lunile e să îți cumperi flori fără niciun motiv anume. M-am dus în Mercado pentru mâncare și am plecat de acolo cu un buchețel de flori galbene cumpărate cu 1 bob de la un bolivian în vârstă care a zâmbit fericit că i-am ales florile.
În aceeași piață am mâncat cel mai bun sandviș din toată țara, a fost atât de delicios încât am mai trecut pe acolo în căutarea lui. Deși era o piață închisă, mulți vânzători ardeau cărbuni în fața tarabei, tot ca parte din sărbătorile de carnaval.
Locul meu preferat, însă, a fost la raionul de sucuri. La fel ca în Cusco, și în Bolivia am regăsit tarabele cu zeci de fructe puse piramidă din care se făceau nenumărate combinații de sucuri bune. Am ales maracuya (fructul pasiunii) cu lapte, apoi,în altă zi, annona cherimola cu lapte, cherimola fiind un fruct cu gust de banană, ananas și multe altele, foarte bun. 6 bob un pahar, vreo 4 lei, de fapt fiind un pahar și jumătate, uriaș, căci după ce l-am terminat vânzătoarea m-a anunțat că mai are un ”rest”, restul fiind cât un pahar întreg.
În prima zi m-am dus la Mirador de Recoleta, un punct de belvedere cu o piață largă și frumoasă. Acolo mi-am cumpărat prima pălărie din cele trei la care am ajuns între timp și am tot făcut poze într-o zi frumoasă, cu cer perfect albastru.
Modul ideal de a vizita orașul e să o iei la întâmplare pe străduțele din centrul istoric. Toate clădirile sunt frumoase, îngrijite, cu plăcuțe care îți reamintesc că ești într-un sit UNESCO, patrimoniu mondial. Fiind carnaval, am găsit totul închis și de abia peste câteva zile am reușit să vizitez și ceva în interior.
Voiam un loc cu vedere panoramică și l-am găsit la Oratorio San Felipe de Neri. Este o clădire care nu a fost niciodată mănăstire, deși te duce cu gândul la asta. Oratoriu înseamnă că era un loc pentru comunitatea indigenă, un loc sigur, de repaus. Arhitectura a fost inspirată de cea a Mănăstirii Santa Tereza din Cochabamba, doar că în Sucre curtea este mai largă. Oratorio a fost construit din donațiile populației locale, pentru populația locală, un gest frumos și generos.
Sucre e un oraș primitor cu vizitatorii. Pe cât de agitat mi s-a părut La Paz mai târziu, pe atât de calmă și binevoitoare mi s-a părut capitala. Sunt câteva restaurante cu servire cam lentă, mai multe magazine cu ciocolată artizanală și cafenele. Într-una din ele m-am trezit cu un cappuccino cu o pisică desenată deasupra, o premieră pentru mine. Cafele cu inimioare am tot avut, dar cu animale, nu. Metro Cafe se numește cafeneaua.
La finalul șederii mele acolo am rămas cu sentimentul că mi-ar fi plăcut să fi stat mai mult în Sucre, e un oraș în care se simte și se vede eleganța colonizatorilor spanioli, sunt munți în jur, dar ești la doar la 2810 metri altitudine, ești pe alt continent, dar te simți undeva în Europa.
Am stat în centrul istoric într-o vilă cu o curte interioară frumoasă și mai multe apartamente care se închiriază pe Airbnb. După câteva zile am plecat mai departe spre Potosi, un oraș complet diferit și cu o altă istorie. Pe drum, la vreo oră după plecare, ne-am oprit brusc după ce șoferul și-a dat seama că unul din bagaje căzuse din cală și mai mulți pasageri au plecat să-l caute. Nu l-au găsit, tot așa cum, mai târziu, nici eu n-am mai putut găsi fotografiile pierdute într-un laptop care s-a stricat pe drum.
