Soarele răsare la Londra

Oricine ajunge pentru prima oară la Londra ar trebui să meargă întâi pe Westminster Bridge. Și cine ajunge a doua oară, la fel. La 7.30 dimineața soarele împungea cerul cu razele lui și se răsfira pe pod, pe Tamisa, pe trecători. Mi-a fost, brusc și fără vreun motiv anume, bine.

Apoi sunt parcurile. Parcurile din Londra au ceva distinct ”british”. Nu au somptuozitatea parcurilor pariziene, de exemplu, la care te uiți cu admirație amestecată cu teama de-a călca iarba (pe care, de regulă, nici n-ai voie s-o calci). Nu seamănă nici cu parcurile bucureștene, în care ai senzația că ești urmărit de zeci de perechi de ochi care au ieșit din casă pentru binecuvântatul căscat gura la ce face vecinul și cu capra lui.

Nu, în parcurile londoneze fiecare își vede de treaba lui cu relaxatul pe un șezlong, cu hrănitul veverițelor, cu dormitul pe iarba indecent de verde, cu picnicul ad-hoc sub un copac oarecare. Nu te bagă nimeni în seamă. Nu se uită nimeni la tine să vadă ce faci, cum ești îmbrăcat, de ce faci poze, adică genul ăla de preocupare românească de a-ți umple timpul concentrându-te asupra altora, și nu asupra ta.

În Green Park am stat pe iarbă sub un pom și m-am uitat la avioanele care se pregăteau să aterizeze pe Heathrow; cam la două minute mai trecea unul, eu mă gândeam la oamenii ăia, oare ce or face ei în Londra, dacă se întorc acasă sau vin aici pentru prima dată, dacă sunt emoționați sau plictisiți sau obosiți. M-am uita la nori și un pic la soare, îmi era bine și cald când ieșea sorele și răcoare când se ascundea și trebuia să mă învelesc, cam astea au fost preocupările mele.

Din Green Park am trecut în St. James Park care e alături. Acolo mi-am găsit o bancă de pe care am căscat gura la rațe, gâște și lebede; erau vreo 3 lebede cenușii mai ”nobile” în comportament decât pescărușii, de exemplu, care sunt niște scandalagii îngrozitori, erau primii care se aruncau asupra fiecărei firimituri de pâine și nu dădeau nicio șansă nimănui.

Un rățoi grej era cel mai cu capul în nori când venea vorba de a fi pe fază la bucățile de pâine aruncate de trecători, se trezea mereu prea târziu și nu se prindea niciodată unde urma să cadă bucățica; o singură dată a mâncat și el ceva, când i s-a dat direct în bot, mă scuzați, niște pâine. M-am gândit că așa sunt, de fapt, și oamenii: unii așteaptă să le bagi în traistă, alții, ca pescărușii, nu te lasă și pe tine să mănânci pentru că vor ei să înhațe tot, ca niște ulii.

Am mai fost pe Oxford & Regent Street. M-am gândit că aș putea fi ruda săracă aterizată de la țară, și atunci am început să mă simt exact așa. Apoi m-am întrebat de ce est-europenii se diferențiază, din punct de vedere vestimentar (și nu numai), de occidentali. De ce se îmbracă sărăcăcios și cu atâta prost gust (românii) sau strident, ”dress to impress” (niște rusoaice, una era complet îmbrăcată în alb, cu o jachetă scurtă-scurtă și o fustă și mai scurtă sub ea, totul alb, ciorapii albi, etc.; prietena ei etala o jachetă cu imprimeu leopard).

La Somerset House era London Fashion Week – dis de dimineață niște fashionistas stăteau cuminți la coadă ca să cumpere haine de designer; foarte tinere (dar nu numai), îmbrăcate cu gust, dar și extravagant, se treziseră cu noaptea în cap pentru a mai ”prinde” vreo rochie dintre cele expuse; m-am gândit că, prin alte locuri, oamenii se trezesc devreme și se duc la piață și sunt fericiți dacă au făcut o ”afacere” găsind roșii mai ieftine. Și apoi se laudă cu asta vecinei, în timp ce la televizor se difuzează o reclamă despre vitaminele pe care le conține margarina.

A doua zi, seara, am trecut prin Soho. Nu mai fusesem acolo și m-am simțit fericită în toată animația aia, lumea ieșise duminica seara la un restaurant, pub, ”gentlemen’s club”, spectacol, etc., după gusturi și preferințe, unii doar se plimbau pe străzi, discutau. În Picaddily Circus reclamele străluceau și m-am ghidat după silueta lui London Eye ca să ajung în zona mai cunoscută de lângă Westminster Abbey, și apoi la Victoria Station, unde am mâncat și eu la un Mac, ca tot omul călător.

Aș mai povesti, dar mi-e că mă lungesc prea mult. Aș povesti despre multiculturalismul cu care Marea Britanie se mândrește, despre turnul Babel din jurul tău și asiaticii care se fotografiază zâmbind cu gura până la urechi lângă vreun soldat al Majestății Sale care, cu o figură impasibilă, privește drept înainte fără să schițeze vreun gest. Despre faptul că toată lumea ți se adresează pe un ton normal (da, pentru cineva care vine din București lucrul acesta este de menționat și de apreciat, ca pe un aspect al civilizației aproape inexistent în capitala noastră!), că dacă sari din greșeală în fața unei mașini nu te claxonează nimeni enervat pentru că lumea nu este nervoasă în Londra / UK, nu ai de ce, viața este bună, frumoasă, tandră, cum vreți voi, singurele fețe posomorâte, hăituite, le-am văzut tot la niște est-europeni, bulgari, albanezi, ceva de genul ăsta, care se duceau în grup nu știu unde.

Nu am văzut țigani cerșind pe stradă, ca-n alte orașe din vestul Europei și am simțit că pot să respir, în primul rând pentru că aerul era curat, în al doilea rând pentru că nu era nimic care să mă agreseze auditiv, nu tu manele, nu tu răgete și hăhăială à la București, chiar nu pricep cum trăiesc englezii ăștia așa liniștit, în înțelegere cu toată lumea, groaznic, ce mai, bine că m-am întors din nou în București și mai pot să inspir și eu niște noxe românești, să mai ascult o manea difuzată de telefonul unuia, în metrou, să mai văd niște sindicaliști cum urlă în Piața Victoriei și să ascult niște știri adevărate despre violuri și corupție.

Că tare bine-i acasă!