Soarele binecuvântat din Málaga

Pentru cineva care a lăsat în urmă o iarnă lungă și urâtă, soarele din Málaga și pomii înfloriți par aproape miraculoși. Pleci de acasă înfofolit și zgribulit pentru ca după 4 ore de zbor să te trezești în mijlocul unei primăveri glorioase care nu știe ce este aceea iarnă, zăpadă și temperaturi cu multe grade sub zero.

Málaga este unul dintre cele mai vechi orașe din lume, fondat de fenicieni acum 2800 de ani, dar ei nu sunt singurii care au influențat orașul. Alcazaba, care în limba arabă înseamnă fortăreață, se găsește la baza dealului pe care este construit castelul maur Gibralfaro. Drumul până sus, la castel, se face printr-un parc unde, din loc în loc, te oprești ca să-ți mai tragi sufletul și te trezești furat de priveliște: Marea Mediterană strălucitoare, palmierii verzi de pe mal, arena coridei micșorându-se tot mai mult, catedrala și portul – de sus, de lângă Gibralfaro, ai tot orașul la picioarele tale.

Dar cel mai tare m-am bucurat de plaja la care se ajunge în câteva minute din centrul orașului: La Malagueta se numește și este o fâșie lungă ce mărginește cartierul de blocuri de pe malul mării. Pe 11 martie să poți face plajă (și să te și arzi!) părea o dorință imposibil de îndeplinit. Nu și în Málaga, la 24 de grade Celsius și un cer perfect senin. Câțiva curajoși s-au aruncat fericiți în apele reci ale mării, pentru prima (sau a doua?) baie a anului.

Întoarcerea de la plajă se face prin Paseo de la Farola – o alee pietonală mărginită de mare și iahturi într-o parte, și de restaurante și magazine în cealaltă. Duminică la prânz lumea ieșise la plimbare sau la o masă luată la doi pași de apa mării – mirosul de fructe de mare și paella te ademenea să te oprești și tu, să nu mai fugi nicăieri, să te odihnești o clipă în acel dolce far niente spaniol.

Treceam în fiecare zi pe Calle Marques de Larios – strada pietonală cea mai animată din Málaga – în drumul meu spre hotel, o casă frumoasă în stil spaniol ca multe altele din cartierul vechi al Malagăi. Străduțele înguste pline de oameni, cu vânzători de migdale prăjite după fiecare colț și o catedrală veche ce se înalță semeață printre clădirile care o înconjoară reprezintă o părticică din Málaga pe care am cunoscut-o eu.

Cealaltă cuprinde diminețile în care în care găseam orașul pustiu și frumos, dezmeticindu-se ca după o noapte grea, cerul plin de nori și marea învolburată, periferia străbătută de un râu prin care nu curgea apă, ci doar o fâșie de pământ cu smocuri de iarbă, gara María Zambrano în fața căreia se aruncaseră sute de fluturași ai unor manifestanți, căpșunele dulci mâncare cu nerăbdare pe stradă în timp ce căutam să ajung la o anumită adresă: și asta-i tot Málaga, în unele zile de primăvară ale unei vacanțe care a trecut.

Ca întotdeauna ar mai fi fost locuri de văzut și lucruri de făcut – n-am încercat nici vinul și nici înghețata, grădina botanică am vizitat-o doar în vis, iar pe Picasso l-am trădat cu nisipul mării și o Ronda fermecătoare. Cândva mă voi întoarce acolo, în sudul fierbinte al Spaniei. Trebuie…