Subiectul singurătății este unul de actualitate și merită rediscutat, pentru că, deși pare că lumea e interconectată (prin tehnologie), suprapopulată (7 billion and counting) și, dacă ar fi să te iei după imaginile din media, toată lumea are ”a perfect other” & ”a perfect family”, în realitate lucrurile nu stau întotdeauna așa. Spun rediscutat pentru că am mai scris despre asta (vezi Singură în călătorie), dar poate nu suficient de bine / clar, plus că din 2012 a trecut deja un an și jumătate și experiențele s-au mai adunat.
A călători singură nu este neapărat idealul meu, dacă putem vorbi de un ideal în cazul ăsta. Dar nici nu a fost vreo clipă o piedică reală în calea a ceva. Când am vrut să călătoresc nu m-am întrebat niciodată ”Am cu cine?”, ci ”Unde, când și cu ce bani?”. Uneori, după îmi făceam planuri doar pentru mine, se mai arăta cineva interesat să mă însoțească, și astfel planul inițial se modifica. Dar în ultimii ani, e drept, am fost aproape întotdeauna singură, fie că am plecat spre Rusia cu trenul, prin Balcani sau în Japonia pentru că m-am supus unor bugete destul de fixe și unor trasee complicate și mi-am schimbat planurile de ”n” ori. Piedici reale în a călători singur(ă) nu există, decât cele din mintea noastră, create chiar de noi înșine. Spun ceva nou cu asta? Nu cred.
Pe de altă parte mi s-a întâmplat nu o dată, și poate tot mai des în ultima vreme, să mă simt însingurată într-un loc anume. Probabil că există o nevoie reală în oameni, inclusiv în mine, de a împărtăși o experiență cu cineva. Te bucuri de bucuria celuilalt sau cel puțin așa ar trebui să fie. Însingurarea nu are neapărat legătură cu singurătatea – poți să te simți singur și lângă altul sau în mijlocul unei mulțimi sau poți să fii complet singur pe zeci de km distanță în jurul tău și să te simți în comuniune cu natura, cu lumea din jurul tău. Sunt multe feluri de a fi singur și le-am trăit cam pe toate.
Când oamenii se tem să plece singuri într-o călătorie cred că se tem, de fapt, de această însingurare. E o teamă care poate fi depășită și ar trebui înfruntată măcar o dată în viață. Pentru că te pune față în față cu tine însuți și cu niște situații diferite care cer de la tine un răspuns diferit, mai multă responsabilitate față de tine însuți și ceva mai mult curaj. Nu este eroism, nici bagatelă, este o experiență. Vă este teamă să fiți măcar un pic singuri în lume? Atunci plecați undeva singuri ca să aflați ce anume vă sperie.
Nu doar femeile se tem să călătorească singure, nu e ceva specific feminin, deși cred că, totuși, bărbații sunt ceva mai aventuroși și au o natură mai independentă care îi face să nu se agațe de prezența altcuiva. Dar nu e o regulă, depinde de om. M-am simțit mereu recunoscătoare pentru că m-am născut într-o țară și o cultură care permit femeilor un grad ridicat de independență. Că dacă vreau pot să plec la capătul lumii. Singură. Că n-are nimeni voie să-mi spună când și cum să călătoresc sau ce să fac o dată ajunsă acolo. Că nu sunt o femeie musulmană care merge doi pași în urma bărbatului și nici săracă lipită încât să nu-mi pot permite un bilet de avion. Că sunt sănătoasă. Că n-am așa multe prejudecăți încât să-mi pun singură piedici pe drum. Că, deși nu sunt 100% liberă în toate privințele (și cine mai e, în ziua de azi?), am măcar libertatea de a decide singură cum mă raportez la o situație anume. Și că atunci când mă rugam de cineva să mă însoțească într-o călătorie și primeam un refuz – o dată, de două ori, de 10 ori – am avut curajul să întreb și-a 11-a oară și apoi să îmi văd de drum. Sunt oameni cărora nu le place să călătorească. Mie îmi place. Ar trebui să stau acasă până când găsesc pe cineva care să aibă aceleași gusturi ca mine?
Această independență (financiară și spirituală, dar nu numai) de care beneficiem în clipa de față este prea puțin apreciată de unii oameni. Există și presiunea tradiției cu ideile ei fixe la care oamenii sunt sensibili, dar dacă pui întrebările altfel constați că tradiția nu are nici o bază reală. M-a întrebat un taximetrist vorbăreț din Târgu Mureș (nu cu compasiune sau milă, ci cu un fel de uimire) de ce ar călători o femeie fără un bărbat și l-am întrebat de ce aș avea nevoie de un bărbat ca să călătoresc? N-a mai răspuns nimic.
Nu înseamnă că sunt vreo misandră și mă număr printre cei/cele care se bat cu pumnul în piept că n-au nevoie de nimeni – am, dar de asemenea știu că mă descurc și singură. Cu ce m-ar putea ajuta un bărbat într-o călătorie? Să-mi ducă bagajul? Ok, ar putea să șofeze, pentru că eu nu știu, dar până una-alta pot să iau taxiul sau trenul. Într-un oraș mic o femeie care călătorește singură poate fi o curiozitate, dar în societăți mai destupate la minte asta nu mai e demult ceva extraordinar. Numai în gara din Sighișoara, cât am așteptat trenul, erau câteva fete străine care călătoreau singure și pentru care lucrul ăsta era cât se poate de firesc. Și da, erau tinere și drăguțe, în caz că cineva crede că singurătatea e rezervată celor urâți.
În sfârșit, am scris despre toate astea nu pentru că mă mândresc grozav cu ele sau pentru că aș propovădui călătoritul de unul singur, ci în ideea că poate ajută măcar o singură persoană să-și depășească temerile. Filozofia mea personală spre care tind în ultima vreme e că nu suntem în realitate niciodată singuri și că suntem cu toții o părticică din ceva mai mare. Dar asta este o altă discuție pe care nu mă simt în stare să o port (încă).
Dacă chiar vă doriți să călătoriți nu faceți din lipsa unui partener un capăt de țară. Mergeți și singuri – s-ar putea să nu iasă perfect, să urâți fiecare minut, să vi se pară groaznic, să vă simțiți foarte-foarte singuri și să vă jurați să nu mai faceți asta niciodată. Sau s-ar putea să fie bine. De cum vă veți simți depinde numai de voi. Dacă a călători singur poate fi neplăcut, a sta acasă singur nu e neapărat cea mai frumoasă experiență din lume.
Hmm, asta îmi aminteşte de cineva, chiar dacă acest caz e dus la extrem: http://adventure.nationalgeographic.com/adventure/adventurers-of-the-year/2014/sarah-marquis/ 🙂
Oh, femeia asta e cu adevarat foarte curajoasa, ma bucur ca am decoperit-o, multumesc 🙂
Nu știu în ce măsură e un subiect care să merite rediscutat; călătoria e o chemare pe care o ai sau nu o ai, și nu cred în autenticitatea ei absolută decât la singular. În momentul în care ești pus în situația de a negocia detaliile unei călătorii cu altcineva în afară de tine (atât în înainte, cât și în timpul acesteia), experiența se distorsionează și nu mai înseamnă același lucru.
Dar sunt sigură că îți ai țina ta cu aceste articole și te felicit pentru doza măricică de obiectivism. 🙂
Merita, inca mai primesc mesaje cu privire la subiectul asta, oamenii vor sa calatoreasca si singuri, dar au intrebari, temeri… Multumesc pentru mesaj, Anca 🙂
Multumesc, pe mine chiar m-a ajutat, inca de cand am descoperit blogul tau si citeam cu nesat toate articolele.Iti doresc in 2014 sa ai cat mai multe calatorii, acolo unde iti doresti si totusi, sa ai si companie.Te felicit!
Asa sa fie, cat mai multe calatorii pentru toata lumea in 2014 🙂
O postare interesanta, mi-a placut. Si eu am calatorit singura desi aveam un partener, dar care din diverse motive prefera sa ramina acasa. Si cel mai mult imi lipsea, dupa cum zici si tu, ca nu puteam sa impart cu el impresiile. Alt lucru pe care l-am obsevat e ca de unul singur sau in 2 legi mult mai usor conversatii cu localnici sau cu cei din jur. De cite ori am mers 3 sau 4 am stat intre noi, vorbind romana si am vorbit mai putin cu cei din jur. Daca cautam experienta culturala atunci e de preferat in 2 sau de una singura. Si iti impartasesc parerea vizavi de nascutul in Romania.
Da, singuratatea te forteaza sa te intorci catre ceilalti, din tara pe care o vizitezi, si sa te deschizi catre ei – de asta si zic ca macar o data in viata e bine sa calatoresti si singur cuc 🙂
excelent articol. si concluzia de final e tare inteleapta. :). Si ai dreptate. Unora nu le place sa calatoreasca, altora nu le place sa calatoreasca in stilul tau. Pana la urma suntem unici, chiar daca suntem asa de multi.:) La cat mai multe calatorii!
La multi ani, Viviana! 🙂
Pe mine, pe mine! Ma ajuta pe mine! Vreau sa merg la Londra anul asta si sotul nu vrea si chiar mi-am amintit de primul tau articol si mi-am zis sa trec pe la tine sa-l recitesc. 🙂
Ah, Londra e atat de vie si animata incat n-ai nici o sansa sa te simti singur acolo 🙂
Si eu sunt o "lonely traveller" si, desi asa ma simt eu cel mai bine, incepe sa ma deranjeze sa ma intorc acasa si (in mod paradoxal, nu familia, ci prietenii) sa ma "caineze" si sa incerce, parca, sa ma convinga ca a calatori singur e urat. Noroc ca-s o nuca tare. Si noroc cu articolele tale, ca parca imi iau si mai multa incredere din ele! 🙂
Ma bucur ca nu te lasi influentata – pareri negative despre orice sunt cu duiumul in lumea asta 🙁
Ma bucur ca am ajuns sa te citesc. Cu adevarat !! Iti doresc ca in calatoriile vitoare sa ai cat mai multe momente in care inima ta sa rada .
Ah, multumesc mult, Dorina! La fel si tie 🙂
Waleuuuuu, parca am fi surori ! Gandim idem si 99,9 % la fel ! Sigur nu ne-au despartit astia din greseala la maternitate !? :)) Am scris un comentariu si la articolul cu singura in calatorii si nu vreau sa ma repet, dar vreau sa adaug altceva: calatorind singura am intrat in vorba si am cunoscut oamenii extraordinari, ceea ce nu as fi facut daca eram intr-un grup, in care poate nici nu ma armonizam atat de bine. Cu oamenii pe care i-am intalnit si cu care am petrecut si numai 5 minute m-am armonizat mult mai bine, si poate ca tocmai acele 5 minute limitate erau cheia de a te simti bine si nu 24 din 24 non stop claie peste gramada toti !
Cand esti singur in strainatate cred ca faci mai multe eforturi sa fii sociabil. Eu in Bucuresti nu abordez necunoscuti cu indrazneala cu care o faceam in vacanta. No way…
Cat ma bucur ca am descoperit blogul. Imi place mult felul in care scrii si cum esti cu un pas inaintea intrebarilor pe care mi le formulez in capsor cand parcurg randurile scrise de tine cu atata entuziasm. Pot spune ca intotdeauna am dorit sa calatoresc, imi place sa vad lucruri noi, sa cunosc cat mai multe, sa am experiente diverse despre care sa pot povesti si altora. Din pacate nu am reusit sa-mi inving temerile..care, cu siguranta au substratul despre care vorbeai in articol si tu..teama de insingurare este un dusman aprig. Ca sa vezi cata amploare a luat in cazul meu…gandeste-te ca, desi toata viata mi-am dorit sa calatoresc, pana acum n-am iesit din tara nici macar pana la bulgari, ba chiar mai mult…daca as fi intrebata de cate ori am pornit in drumetii prin tara..sunt convinsa ca mi-ar ajunge degetele de la maini sa enumar locurile "bifate". Urasc sa fiu la cheremul altora..mereu sa mi se spuna ca "o sa"…desi totul ramane o idee pierduta in vant, sa vad cum unii merg in cuplu si cum se uita la cei necuplati ca la niste paria care nu se pot integra nicicum in societate, de parca toti suntem facuti sa mergem de manuta doi cate doi ca la gradinita. O sa ma inspir (cu voia ta) din ceea ce scrii…poate reusesc sa-l fac pe monstrul asta al insingurarii sa intre un pic la apa si usor-usor sa-si schimbe locatia. Sper sa pot spune peste catva timp: Bonjour, Paris ! 😉
"Bonjour, Paris !" ar fi un inceput foarte bun 🙂 Sa stii ca nu ne tine nimeni la cheremul altcuiva, in general ne tinem singuri, din diverse motive. Primul pas poate va fi mai greu, dar dupa aceea… o sa prinzi gustul. Tuturor ne place sa exploram, de mici copii avem asta in sange…
Heheh..abia astept 😉