Citeam în avionul spre Delhi un articol despre niște femei-explorator despre care, spre rușinea mea, nu știam mai nimic, când am dat peste o frază care spunea că acestea au fost fie ignorate, fie, mai rău decât atât, li s-au atribuit calități de super-femeie, pentru că, se înțelege, o femeie obișnuită nu ar fi putut face așa ceva: să călătorească singură, să piloteze avioane, să descopere locuri noi.
Eu nu sunt o exploratoare și nu am făcut în viața mea nimic remarcabil, însă îmi displac profund barierele pe care și le impun oamenii și nu am de gând să trăiesc ținând cont de opreliștile din mintea lor și ghidându-mă după ideile preconcepute preluate de-a gata de la alții.
Din același motiv ca mai sus nu consider că a călători singură este un lucru deosebit, nu mai mult decât este pentru un bărbat, și nu îmi place să vorbesc prea mult despre asta, însă de-a lungul timpului am scris câteva articole despre subiectul ăsta ca să contrabalansez cantitatea de prostie promovată de cei care vorbesc despre ”destinații în care poți călători singură”, ca și cum o persoană de sex feminin este un animăluț de porțelan, iar a fi singur este un handicap.
Putem vorbi despre destinații periculoase, în care nu e recomandabil să mergi singur, fie că ești femeie, fie că ești bărbat, destinații mai solicitante (cum este și India) și altele relativ sigure (cum sunt cele din Europa, atunci când sunt în afara sezonului atacurilor teroriste).
India este pentru călători mai experimentați doar în măsura în care între proiecțiile tale personale și realitatea de acolo este o distanță prea mare, care ți-ar putea crea probleme. Îmi doresc să pot povesti cât mai simplu cum a fost și fiecare să ia din asta ceea ce are nevoie, fără să rescriu realitatea prea mult, dar e posibil să nu reușesc – deja momentele trecute își schimbă contururile, culorile și aromele și se așază în alte forme în cutele memoriei.
Am fost singură prin India trei săptămâni și a fost mult mai simplu și mai ușor decât mă așteptam. Sunt sigură că nu sunt nici prima, nici ultima care face genul ăsta de călătorie, am văzut destule fete singure pe acolo, ba chiar și băieți care călătoreau pe cont propriu, believe it or not! Încă mă mai întreb care au fost reținerile mele de până acum și de ce anume mi-a fost frică? De indieni? Hah!
Rar oameni mai îndatoritori și mai amabili, chiar și atunci când te agasează cu vreo ofertă de nerefuzat. Nu sunt vreo naivă și știu reputația unei țări ca India, însă pericolele de acolo sunt aceleași ca peste tot și la fel ca peste tot, trebuie să îți porți singur(ă) de grijă. Asta poate fi un lucru obositor chiar și pentru un călător cu experiență, presupune mai multă responsabilitate și nimeni pe care să dai vina când lucrurile merg prost – ești pe cont propriu, așa cum ai fost dintotdeauna, însă mereu te-au amăgit părinții și bunicii că îți vor fi mereu alături să aibă grijă de tine (nu vor fi).
M-am întors din India cu multe impresii și încă mi-e greu să îmi pun ordine în gânduri, dar în esență a fost o călătorie care m-a ajutat să îmi exorcizez niște frici. Sunt acele frici care îți sunt induse de societate și de către mass media: frica de boli, de mizerie și de sărăcie, frica de violență, de oameni și de tot ce este necunoscut. Am ajuns acolo temându-mă și am plecat realizând cât de mult m-am schimbat între timp și câtă încredere am dobândit doar călătorind pe ici și colo. Cât de ușor poate fi să călătorești într-o țară haotică, dacă în tine este liniște și știi cine ești.
Paradoxal, eu nu am fost niciodată ”fan India” – nu m-am dus acolo să mă regăsesc, nu mă interesează științele ezoterice și yoga, nu meditez și nu mă pierd decât în moduri foarte concrete și cât se poate de fizice, dar cu toate acestea, făcând acest circuit absurd în jurul țării în scopuri cât se poate de turistice, am aflat niște lucruri esențiale despre mine.
Am aflat că lucrurile exterioare au puțină influență spre deloc asupra propriului meu eu și că depinde de mine în ce măsură las lucrurile neplăcute să pună stăpânire pe mine. Când m-au copleșit (pentru că s-a întâmplat și asta), am acceptat că sunt copleșită și nu m-am zbătut să am o zi perfectă, doar pentru că sunt în vacanță. Am recunoscut că nu mai pot și am cerut o porție de cartofi prăjiți cu brânză, ca să îmi amintesc de acasă. Și am primit!
Am avut zile în care eram entuziasmată și plină de energie și altele în care nu mai suportam clima și mâncarea – le-am luat așa cum veneau, îngăduindu-mi acel repaus după care tânjeam. Am înțeles că o călătorie nu este o obligație și nu contează că poate nu voi mai ajunge niciodată acolo – nu trebuia să vizitez tot, să văd tot și să ”bifez” tot. De aceea plimbările mele prin India sunt în mare parte incomplete – cât am fost acolo am citit patru cărți, pentru că uneori am avut chef să citesc, în loc să mă plimb. Și atunci am citit.
Poate că între timp am învățat să îmi ascult acea voce, de obicei timidă, care ne spune adevărul despre ce ne dorim de fapt, voce pe care o ignorăm pentru că trebuie să trăim cât mai comprimat în scurtele zile de vacanță. Într-o țară de la care toată lumea are așteptări (uneori nerealiste) și care are propria realitate, zgomotoasă și vibrantă, am încercat să las lucrurile să vină singure la mine și să le privesc fără să le distorsionez. Nu întotdeauna am reușit, dar când am reușit a însemnat mai mult pentru mine decât acea vacanță perfectă, ”kodak moment”.
Ce îmi amintesc spontan acum? Anumite chipuri de oameni care mi-au ieșit în cale și câteva clipe efemere pe care am reușit să le percep pentru că le-am permis să treacă mai încet. Aceste locuri teribile în care ne ducem blindați cu aparate foto, pastile contra malariei și prejudecăți occidentale, doar ca să ne întoarcem de acolo la fel găunoși precum am plecat… promit să scriu un articol mai coerent data viitoare – despre lucruri tangibile precum costuri, locuri, mâncăruri și elefanți.
Mai ales despre elefanți.
Alte articole despre călătoritul singură
Singură în călătorie
5+ ani de călătorii și 30+ de viață
Singurătate versus însingurare. În călătorii sau aiurea
Mă bucur să citesc faptul că v-ați întors din India.Pentru că urmăresc blog-ul „O viață bună” cum aș citi o carte care mă ajută efectiv să înțeleg aspecte ale vieții care mă înconjoară.Eu percep blog-ul dumneavoastră ca pe o porție de aer curat și vă mulțumesc pentru acest lucru.
S-a implinit. Cred ca a fost cea mai intensa de pana acum. Prejudecati, clisee, bine zis, de abia astept articolul coerent.:)
Bravo, Anca! Ai făcut-o şi pe asta!
Bine ai venit! Abia aștept continuarea 🙂
Bine ai venit !
Inceput incitant, este placut sa astepti urmarea. Banuiesc ca revederea dupa 52 de ani a Cheilor Turzii ar trebui sa va placa poate mai mult…Ei bine pana cand autoarea de mai sus va reveni cu amanunte despre minunatele peripetii din India(scuze pentru tonul sententios), as putea sa va descriu momentul reintalnirii cu peisajul care mi-a marcat copilaria; eram in clasa v-a cand am reusit sa merg in aceasta excursie cu scoala, plecati fiind dintr-o zona deluroasa a Moldovei, nu mai vazusem munti pana atunci iar contactul cu Cheile m-a facut sa-i iubesc toata viata. De atunci am urcat pe foarte multi munti, in tara si in strainatate(nu Himalaia ori kilimanjaro etc,) nu, Alpii i-am traversat cu avionul, Pirineii,Rodopii sau Balcanii cu masina, iar Ceahlaul de 9 ori per pedes, la fel(mai putin cifra) Bucegii, Piatra Craiului, Valcanului ori muntii Rodnei. Totusi calatoria de inceput a fost ceva cu totul special care m-a urmarit toata viata… va urma…