Sinaia & Stâna Regală

Într-o sâmbătă dimineața pe la ora 10 beam un cappuccino cu scorțișoară pe terasa însorită a cafenelei de la Castelul Peleș, după ce cu un sfert de oră mai devreme fugărisem niște mâțe de la Mănăstirea Sinaia ca să le pot fotografia (pisicile mănăstirești sunt sfioase rău).

Nu am o imagine idilică despre mersul pe munte. Să urci este greu, chiar și pe o cărare pietruită, tot traseul mi-am simțit pulsul în urechi, iar spre final picioarele îmi tremurau de efort. Drumul este destul de monoton și după primele mirări orășenești (ce frumos e copacul acela, ce curat e aerul, ș.a.m.d.), admirația mea, marcată deja de oboseală, s-a tocit un pic. Frumusețile drumului se repetă cu mici variații, în jur sunt numai copaci de care nu poți vedea mare lucru, toate noxele inhalate în București dau să iasă afară din plămânii ofiliți, iar urcușul pare interminabil de lung.

Primul lucru pe care l-am văzut când am ajuns sus au fost mașinile de teren ale bucureștenilor ieșiți la munte. Nu, nu e nicio stână la Stâna Regală, doar o priveliște frumoasă către munții din jur, un țarc cu 3 capre, un ren și un ponei (toți, de altfel, foarte plictisiți de turiștii care îi fotografiau și mângâiau de zor) și un restaurant-pensiune cu porții mici și prețuri mari. Am mâncat, eram moartă de foame după tot efortul din ziua aceea.

Undeva în spatele restaurantului există o stâncă numită Belvedere de unde se vede Valea Prahovei, tot încețoșată, deși soarele bătea tare pe cer. Îți ia cam 5 minute să ajungi acolo și să te joci cu ”observatorul astronomic” care e de fapt o lunetă cum vezi și în străinătate la fiecare punct panoramic. Ca să ajungi sus trebuie să urci niște trepte improvizate din pământ și rădăcini noduroase – în fața mea o fată urca anevoie cu pantofii ei cu toc înalt pe treptele încâlcite care duceau sus.

Ce mi-a plăcut însă a fost pajiștea dinspre munți, cu iarbă uscată și aspră: dacă prinzi un pic de soare și căldură, garantat te prinde imediat și somnul – aerul curat, efortul, mâncarea și vinul fiert te vor ajuta și ele. Numai pentru stropul acela de odihnă, dacă nu pentru priveliști, și merită să mergi până sus.

La coborâre, în Sinaia, în curtea unei case tipică zonei – albă, modestă și frumoasă – un bărbat citea o carte stând pe un scaun, într-o pată de lumină. N-avem nevoie de mai mult de atât: de niște liniște și-o carte bună. Eventual și-un strop de soare.