Shkodra, prin nordul Albaniei

Uitându-mă acum la fotografiile făcute prin Shkodra, orașul albanez de la granița cu Muntenegru, mi se pare un pic nedrept că nu m-am simțit bine acolo – în poze pare destul de drăguț și primitor. Cu toate astea mie nu mi-a plăcut și nu-mi doresc să-l mai vizitez.

Am ajuns în Shkodra după ce am plecat dis de dimineață din Budva și după ce am făcut o oprire mai scurtă în Ulcinj.

Știam că la granița cu Albania trebuie să plătesc o taxă de 10 Euro pentru simplul fapt că intru în țara lor – așa scria pe site-ul MAE, deci așa trebuia să fie. Dar culmea – nu numai că am trecut granița dintre țările astea precum gâsca prin apă (n-am văzut picior de grănicer albanez), dar nici nu mi-a mai cerut nimeni să plătesc vreo taxă.

Centrul orașului arăta cam trist: o fântână arteziană obosită, celebrul hotel Rozafa cu înfățișarea sa de turn comunist cenușiu și un fel de autogară improvizată alături, unde opreau toate microbuzele și mașinile. Singurul loc mai arătos era banca, unde am schimbat niște bani și am primit în schimbul lor câteva mii de LEK, niște bancnote mari, moi și murdare care nu valorau mare lucru (pentru 1 Euro primești cam 140 LEK).

Gazda mea din Shkodra îmi tot trimitea SMS-uri: dacă am ajuns cu bine, dacă am nevoie de ceva, dacă vreau un taxi, ș.a.m.d. Nu voiam nimic, căci zărisem la marginea orașului unica atracție turistică a urbei: o cetate în vârful unui deal, castelul Rozafa. Să mergem acolo!

Dar cu ce? Am găsit un chioșc care servea drept birou de informații turistice și am întrebat de un autobuz până la cetate. ”Nu avem, nu există transport public până la cetate, dar puteți lua un taxi sau să mergeți pe jos.” Să iau un taxi nu am îndrăznit, așa că m-am hotărât să merg pe jos, erau doar 2 km și o singură stradă dreaptă, pe care nu aveai cum să te rătăcești.

Pe drum albanezi care mă claxonau și răcneau la mine în albaneză din goana mașinii (?!), oameni care mă fixau cu privirea și un cartier care devenea tot mai dubios: de la blocuri urâte cu 4 etaje și niște depozite de marfă cam pustii am ajuns la sfârșit de tot pe lângă niște maghernițe care se înghesuiau la baza dealului pe care se găsea cetatea.

Curios e că toate locurile astea vechi, neîngrijite și cât se poate de urâte se amestecau cu unele noi și arătând foarte bine: o benzinărie nou-nouță, un pod care părea că de abia fusese inaugurat, până și dealul cetății avea trotuare noi și o balustradă strălucitoare. Ceva se schimba în Shkodra și se schimba în bine.

Din păcate odată ajunsă la Castelul Rozafa am realizat că drumul de acces până sus nu este pe unde credeam eu că e, ci printre niște dărăpănături din spatele dealului. M-am uitat la cetatea pustie, la albanezii neprietenoși și m-am gândit dacă merită să risc să fiu, cine știe…, jefuită pe cărarea aia care ducea la cetate. Am decis că nu, am făcut 2-3 poze și m-am întors pe același drum.

M-am mai învârtit un pic prin centru unde, alt paradox, am găsit o stradă pietonală proaspăt renovată cu zeci de cafenele, dar PUSTIE, nu era nici măcar un om la vreo masă la ora aia, de ziceai că tocmai căzuse bomba atomică și îi gonise pe toți.

Am hotărât să mă duc la pensiunea la care aveam rezervare, dar mi-am dat seamă că nu știu să ajung la gazda mea, așa că i-am trimis albanezului un SMS să-mi trimită un taxi. Nici n-am apucat să apăs “send” că un nene într-o mașină mai veche a început să mă claxoneze și să-mi facă semne, vesel. “Florian Guest House?” Da. Și m-a dus undeva cam în afara orașului, la o casă cu o grădină cu vie și pomi fructiferi, de unde a doua zi aveam să plec, plină de nervi, spre lacul Koman.

Shkodra? Not again.Tirana, Durrës, altele? Sigur, cu următoarea ocazie…