Santa Cruz de la Sierra, prima întâlnire cu Bolivia

Santa Cruz de la Sierra nu e o mare atracție turistică, dar nu îi lipsesc o catedrală frumoasă și arhitectură colonială în centrul orașului. A fost primul meu contact cu Bolivia, pentru simplul motiv că sunt zboruri bune dinspre Paraguay.

La aterizare coadă lungă la immigration. Majoritatea pasagerilor erau fie paraguayeni, fie bolivieni, așa că nu aveau nevoie de viză. Alți străini au fost la fel de norocoși. Când mi-a venit rândul, ofițerul mi-a spus ”Aveți nevoie de viză”. ”Știu”, zic, ”înțeleg că o iau de aici” Da, de acolo o luam, dar a durat multișor: întâi a verificat toate hârțoagele tipărite, apoi m-am dus la ghișeul de alături să plătesc viza, dar cel de la immigration care rămăsese cu pașaportul meu în mână era ocupat să îi arate unei alte turiste cum arată carnavalul din Oruro, care începe în câteva zile.

În sfârșit, plătesc, mă mut la celălalt ghișeu iar. Când m-am uitat în jurul meu, coada lungă de la două avioane pline se terminase și rămăsesem ultima. Bienvenido en Bolivia și m-am dus spre ieșire. La vamă s-au uitat puțin și în rucsacul meu, dar nu era nimic interesant.

Pentru că zborul spre Santa Cruz fusese la 6 dimineața, eram zob de obosită. Am stat puțin cât să-mi revin, apoi m-am ocupat de primele lucruri importante: scos bani de la bancomat și cumpărat un SIM card bolivian, fără internet eram cam pierdută. Cu SIM-ul am rezolvat repede, cam în oricare aeroport din lume îți poți lua unul, mai puțin, probabil, pe Otopeni. Exista și un autobuz spre oraș, dar nu rezistam să merg cu autobuzul și să caut adresa Airbnb-ului, am luat un taxi.

Taximetristul, vorbăreț, nu și-a dat seama din prima clipă că sunt străină, greșeală pe care o fac frecvent cei din America Latină în privința mea. A vrut să știe dacă am copii și a fost puțin contrariat că nu, el avea șase, mi-a spus mândru, 3 fete și 3 băieți. ”Mucho trabajo?”, m-a întrebat după aceea. Nu, zic, pentru că nu am copii 😀

Drumul spre Santa Cruz era aglomerat tare și la fel a fost când am pleca din oraș: mașini bară la bară, mers cu încetinitorul. Șoferul nu știa drumul până la cazarea mea și a stat tot drumul cu telefonul meu pornit pe itinerariu și cu o mână pe volan.

Era devreme și nu aveam speranțe mari să mă pot caza la ora aia, dar cineva făcuse deja check-out și fetele de la recepție mi-au spus că mai durează jumătate de oră. Perfect! Între timp m-am dus la supermarket pentru primele mele cumpărături. Nu știu cum îmi imaginam Bolivia, dar rafturile erau pline și am putut plăti cu cardul ca oriunde în lume.

Am stat într-un bloc cu apartamente de închiriat și în prima zi în Bolivia nici măcar nu am ieșit din casă. A doua zi, după ce am terminat o parte din ziua de lucru, m-am pregătit să ies și exact atunci a început să plouă. Întâi mai tare, apoi cu stropi mai rari, dar nu voiam să stau în casă chiar dacă ploua, mi-am pus o jachetă cu glugă și am ieșit să mă plimb.

Piața Catedralei era aproape și am ajuns ușor, dar mare lucru nu era de văzut acolo. După o cafea la Starbucksul local, cât să mai stea ploaia, am ieșit din nou. Porumbeii reveniseră în piață, în spatele catedralei am descoperit o piațetă cu o expoziție fotografică, poze din Cochabamba, în care urma să merg în două zile, și altele din Baja California Sur, care mi-au amintit de frumosul Cabo San Lucas, din Mexic.

La vreun kilometru distanță era un Muzeu de Artă Contemporană, dar l-am găsit în renovare, așa că părea că mica mea plimbare se terminase. Până la urmă nu obiectivele turistice mă interesau, ci ritmul vieții din noua țară, oamenii (mai mici de statură și cu fețe amerindiene), mărfurile din magazine la care am tras cu ochiul curioasă, vânzătorii ambulanți care vindeau te miri ce, zgomotele străzii.

Bolivia se anunța interesantă: dacă într-un oraș ca Santa Cruz găseai locuri frumoase de fotografiat, cum urma să fie mai departe?