Hold Your Breath: Sankt Petersburg

Sankt Petersburg, un oraș care îți taie respirația: Catedrala Sfântul Isaac, Insula Zayachiy, malurile Nevei, Muzeul Ermitaj, Nevsky Prospect și canalele din Sankt Petersburg.

Dimineața în Sankt Petersburg

Într-o vară am plecat spre Rusia, cu trenul. Am mers două zile și două nopți, am dormit și am vorbit cu pasagerii ruși, am învățat alfabetul chirilic, am râs, am primit ciocolate, am citit și am visat. La ce? La o lume necunoscută, îndepărtată, fascinantă. La drumuri nebătute (de mine), care așteptau să le descopăr. Visam la Rusia și la toate țările neîntâlnite încă.

Am ajuns în Sankt Petersburg dimineața devreme, când încă nu răsărise soarele. Amețită de drumul lung, am luat-o într-o direcție greșită și m-am trezit, după ce am mers îndelung pe un bulevard, în cealaltă parte a orașului, unde m-a întâmpinat priveliștea unor furnale.

Insula Zayachiy

O dată ce am găsit drumul corect, am căutat hostelul la care urma să stau. Cazarea din Sankt Petersburg a fost cea mai ciudată experiență din toată călătoria aceea lungă. Fata care se ocupa de rezervări mă tot avertizase să o sun înainte, căci adresa era foarte greu de găsit. Așa că după ce am ajuns în Sankt Petersburg am așteptat să se facă ora 8, care mi se părea o oră decentă pentru dat telefoane, și m-am prezentat la adresa menționată în rezervare, o curte din zona centrală a Sankt Petersburgului.

Tatiana, așa o chema pe fată, mi-a răspuns somnoroasă și m-a apostrofat că n-am sunat ”before”. ”Before when?!” Apoi mi-a zis să rămân acolo, că hostelul e în altă parte și o să vorbească cu administratorul să mă conducă, eu fiind prea obosită ca să caut adresa. În câteva minute am primit un sms care zicea ”Anka, Ivan administrator run!”. ”Run where?!”Run away, run to get me, run to Paris?! Rușii ăștia și engleza lor stâlcită…

Nu a trecut mult și a apărut Ivan administratorul, o combinație între un tocilar de liceu și un contrabandist de țigări, un tinerel cu ochelari și părul dat bine cu gel. Ivan nu vorbea engleză așa că m-a condus repede pe niște străzi, am intrat pe o ușă metalică, am urcat câteva etaje și m-am trezit într-un apartament a cărui ușă Ivan a închis-o cu grijă.

La naiba, chiar nu știam unde sunt și în ce m-am băgat… Dar Ivan mi-a arătat camera, destul de ponosită, cu vreo șase paturi suprapuse, mi-a dat lenjeria pentru pat și apoi telefonul să vorbesc cu Tatiana. ”Totul este ok?””Da”, am zis eu și am întrebat dacă să-l plătesc acum pe Ivan. ”Da, da, acum!” I-am dat banii și Ivan s-a înveselit brusc, mi-a arătat baia și bucătăria, am primit cheile și asta a fost tot. M-am trezit singură în toată camera, într-un hostel care numai hostel nu era. Aș zice mai degrabă că era locuința unor studenți care s-au gândit să mai facă un ban pe timpul verii închiriind una dintre camere.

Alături de mine stăteau niște băieți ruși care erau mai tot timpul acasă și de regulă îi găseam pe la bucătărie gătindu-și ceva – ba un ou fiert, ba niște cartofi sau colțunași, iar frigiderul lor era cel mai ticsit cu mâncare din câte am văzut vreodată, de abia am găsit un locșor să îmi pun și eu un iaurt.

După ce m-am cazat am încuiat ușa de la cameră și am dormit câteva ore, eram frântă de oboseală și înghețată de frig. Apoi am plecat să mă plimb, având grijă să mă uit bine în jur când am ieșit pe stradă, căci habar n-aveam la ce adresă mă aflam. Din fericire eram într-o zonă centrală, cam la 5-10 minute de mers pe jos de Muzeul Ermitaj.

Deși era mijloc de săptămână, peste tot era plin de mirese, miri și limuzine. Era o zi extrem de frumoasă, cu soare, dar și cu câțiva nori, suficient cât să te facă să lâncezești pe malul Nevei. Am luat toate locurile de pe malul apei la rând, peste pod, pe insula Zayachiy, pe micuța plajă cu nisip fin de pe insulă, pur și simplu nu mă mai săturam de priveliști. E frumos Sankt Petersburg, al naibii de frumos!

La coadă la Muzeul Ermitaj

Dintotdeauna mi-am imaginat că dacă o să ajung vreodată la Sankt Petersburg o să merg și la Ermitaj. Aveam o imagine idealizată a acestei instituții cu care m-am pricopsit prin copilărie, când mă uitam fascinată la albume cu Rusia.

Mi-am cumpărat bilet online ca să scap de statul la coadă, am plătit 17,95 $, mi-am printat chitanța respectivă și dis de dimineață m-am prezentat la muzeu, din păcate fără să mă informez la ce oră începe programul de vizitare, așa că m-am așezat întâi de toate la o coadă care, cu fiecare minut care trecea, lua proporții din ce în ce mai mari.

Nenea de la poartă nu știa absolut nimic de biletele online, așa că previziunea era destul de sumbră. Pe la ora 10 s-au deschis larg porțile, lumea s-a bulucit către casele de bilete, eu am alergat spre stânga unde se duceau mai puțini oameni și am aterizat în fruntea altei cozi uriașe.

Un gardian ne-a anunțat că ora de deschidere a caselor de bilete este 10.30 și era de abia 10, așa că toți am început să ne uităm cu maxim interes la un motan alb-negru care se alinta de fiecare zid care-i ieșea în cale.

În cele din urmă pe la 10.15 și-a făcut apariția o tanti de la muzeu care s-a îndreptat spre câteva persoane care stăteau la o coadă separată pentru tururi organizate, eu am aruncat un ochi spre hârtiile lor și am zărit ceea ce părea să fie un bilet cumpărat online, așa că m-am trezit întrebând ”Online tickets?”. ”Da”, a zis doamna, și m-am strecurat în muzeu împreună cu acel grup, mi s-a verificat identitatea (chitanța pe care o primești online este nominală), o altă doamnă m-a așezat fix lângă casa de bilete cu numărul 1, prima la rând, și după alte câteva minute eram fericita posesoare a unui bilet pentru Ermitaj. La 10.30 s-au deschis larg ușile muzeului și s-au format alte cozi infernale.

Cum e la Ermitaj? Impresionant – clădirea în sine e minunată, colecțiile foarte bogate și sunt foarte, foarte multe lucruri de văzut. Mie mi-a captat interesul o expoziție de fotografie a Annei Leibovitz: am stat și m-am uitat la fiecare cadru și, cu toate că erau fotografii din toate perioadele ei de creație, le-am simțit actuale, ca pe ceva la care mă puteam raporta.

Pe lângă mine treceau grupuri-grupuri de turiști mânați de ghidul lor din galerie în galerie: ”Uitați aici portretul Caterinei cea Mare, dincolo nu mai știu ce, nu vă opriți unde v-ar plăcea să zăboviți, la 11.45 am un alt grup programat…” Un ghid personal ar fi de preferat, ca să nu îți facă altcineva programul pe acolo. După vreo 2 ore, amețită de câte lucruri văzusem, am încheiat vizita și am mai dat o raită prin oraș.

Vizitare: biletul cumpărat online costă 17,95 $ (echivalentul a 411 ruble) – intrare pentru o zi în care este inclusă și taxa foto, cel cumpărat de la casele de bilete costă 400 de ruble pentru străini, iar taxa foto costă alte 200 de ruble. Oricum, de verificat nu se deranjează nimeni să verifice dacă ai plătit taxa foto sau nu, dar măcar cu biletul online nu mai stai la coadă. Atenție, pentru asta trebuie să aștepți pe culoarul marcat cu un semn care zice ”Entrance for visitors with tickets and organized groups”.

Canalele din Sankt Petersburg

Plimbându-mă prin oraș, pe canalele care îl străbat dintr-o parte în alta, am avut senzația că sunt mai degrabă la Amsterdam, decât în Rusia. Iar când au apărut și bărcile pline cu turiști, iluzia a fost perfectă. Știam că este un oraș european, dar e cu totul altceva când ajungi acolo după ce ai vizitat Moscova, cu bisericile ei cu turnulețe colorate și zidurile de netrecut ale Kremlinului.

În Sankt Petersburg am luat metroul destul de des: nu am primit bilete, ci niște jetoane din metal pe care inițial le-am confundat cu niște bănuți și o tot întrebam pe tanti de la casierie unde sunt biletele. Turiștii ăștia…

Stațiile sunt foarte-foarte adânci (cele mai adânci din lume, se pare), atât de adânci încât unii pasageri se așezau pe câte o treaptă a scării rulante în timpul coborârii, iar eu am avut timp o dată să scotocesc în rucsac, să îmi schimb jacheta, să pun totul la loc tacticos – toate astea până la jumătatea drumului.

Altă ciudățenie: unele stații aveau, în dreptul peronului, niște uși de metal, ca la lift. Nu vedeai trenul sosind, doar îl auzeai, apoi se deschideau ușile trenului și ușile astea grele și abia apoi intrai înăuntru. Se pare că ușile au fost proiectate ca o măsură de siguranță în caz de explozie, căci stațiile de metrou fuseseră construite și ca adăposturi subterane.

Deși am stat trei zile și m-am plimbat și în afara orașului, aș mai fi stat încă o săptămână, erau o grămadă de palate în jurul Sankt Petersburgului numai bune pentru explorat și parcă nici orașul nu l-am vizitat suficient de bine, pretext să mă întorc într-o bună zi 😊

Da, acolo, lângă Neva, m-am îndrăgostit (și) de Sankt Petersburg.