Acasă » San Gil fără sporturi extreme

San Gil fără sporturi extreme

by Anca

Din Medellín am luat-o spre estul Columbiei ca să vizitez Barichara. Ca să ajung acolo trebuia să trec prin Bucaramanga și San Gil, așa că am decis să stau în San Gil o săptămână ca să nu mă mut prea mult de colo-colo.

Columbia e plină de dealuri și munți, iar drumul din Medellín spre Bucaramanga este numai viraje, mai ales în prima parte a drumului. Au fost atâtea smucituri pe drum încât vreo trei ore mi-a fost rău și am stat chircită pe banchetă, încercând să dorm. Spre Bucaramanga drumul a devenit mai lin, am ajuns pe un platou cu multe ferme de vaci și mi-am revenit un pic.

N-am apucat să vizitez Bucaramanga, dar sosirea acolo a fost spectaculoasă – orașul este într-un canion, iar drumul coboară abrupt de pe un deal. În autogară am luat alt autobuz pentru San Gil și am plecat iar la drum pentru încă două ore. Șoseaua șerpuiește pe lângă canionul Chicamocha, al doilea cel mai mare din lume, lung de 227 kilometri. Priveliștile sunt grozave chiar și din mașină, am zărit și o telecabină pe undeva, iar în zonă se practică sporturi extreme, inclusiv zborul cu parapanta deasupra canionului.

Seara am ajuns în San Gil, tot drumul a durat aproape 12 ore din Medellin!

San Gil

În prima zi am explorat un pic orașul, dar nu sunt foarte multe de văzut: un punct de belvedere pe un deal, un centru micuț cu un parc și o catedrală și cam atât. În San Gil am descoperit o delicatesă locală, gheață răzuită amestecată cu tot felul de sucuri colorate. Mă amuza procesul de producție, doamna care făcea asta avea un aparat special pentru răzuit blocurile de gheață.

Am stat la un hotel modest de lângă șosea, care e intens circulată de tiruri și camioane; de fiecare dată când mă întorceam ”acasă” treceam prin praf și zgomot, așa că nu mi-a plăcut foarte mult orășelul ăsta îndepărtat. În schimb îmi amintesc cu nostalgie de micile restaurante locale în care am luat masa, nu am știut să comand decât ”carne asada”, care de fapt era un meniu cu supă de linte, năut și alte legume, un platou cu friptură și diverse garnituri, suc de fructe și…o bombonică.

Am încercat și niște fructe noi pe acolo, tamarillo și guanabana nu mi-au plăcut, curuba e un verișor al fructului pasiunii, arată ca un castravete galben și merge bine cu înghețată sau chiar cu biscuiți, alte fructe arătau atât de ciudat încât nici nu știam dacă să încerc sau nu și alegeam să rămân la ce știam că îmi place: pepene verde.

SanGil01.jpgSanGil02.jpgSanGil03.jpgSanGil04.jpgSanGil05.jpgSanGil06.jpgSanGil07.jpgSanGil08.jpgSanGil09.jpgSanGil10.jpgSanGil11.jpgSanGil12.jpgSanGil13.jpgSanGil14.jpgSanGil15.jpgSanGil16.jpgSanGil17.jpgSanGil18.jpgSanGil19.jpgSanGil20.jpg

Parcul El Gallineral

În capătul orașului este un fel de grădină botanică-parc cu piscină și restaurante în interior. Sunt tot felul de copaci uriași și un țarc cu țestoase care se plictisesc la umbră. Drept să spun și eu m-am plictisit, ar fi fost mai frumos dacă aș fi mers pentru a treia oară la Barichara 😀

Lucruri utile: biletul de intrare costă 6.000 COP.

SanGil21.jpgSanGil22.jpgSanGil23.jpg

S-ar putea să îți placă și

Leave a Comment