Salkantay Trek: cinci zile prin Anzii peruvieni până la 4600 metri altitudine

Una din drumețiile memorabile pe care le-am făcut în Peru a fost Salkantay Trek: cinci zile până la 4600 metri în Anzii peruvieni (Salkantay Pass), locuri izolate prin munți, lacuri glaciare, ritualuri incașe, Inca Trail prin junglă și…Machu Picchu 😃

Salkantay Trek vs Inca Trail pe timp de pandemie

Stau în Peru două luni, așa că dacă visați la Machu Picchu și la Inca Trail pe timp de pandemie, asta e situația de la fața locului: Machu Picchu e deschis mai puțin duminica în perioada în care provincia Cusco este la nivel ”alerta extremo” (cel mai ridicat nivel de alertă Covid pe aici, care se traduce prin carantină duminica).

Inca Trail de 4 zile nu se poate face, din cauza pandemiei este închisă porțiunea de traseu cu ruine incașe. Se face Inca Trail de 2 zile, dar nu rentează, este mult prea scump (o agenție cu site șmecher mi-a dat un preț de 500 usd pentru 2 zile Inca Trail) și nu vezi mare lucru, porțiunea de traseu interesantă e cea care e acum închisă.

O alternativă pe care o fac toți turiștii în perioada asta este Salkantay Trek, un traseu de cinci zile care are ca punct final tot Machu Picchu. Dacă Inca Trail are ruine incașe, Salkantay are peisaje spectaculoase și un grad de dificultate mai mare din cauza altitudinii. Cât costă Salkantay Trek de 5 zile cu un tur ghidat? 950 soli, adică aproximativ 1000 de lei cu aproape totul inclus: transport până la punctul de sosire / plecare, cazare la cort, 3 mese pe zi, ghid, intrare la Machu Picchu, bilet de tren și autobuz. Nu sunt incluse sacul de dormit (50 de soli cel mai călduros), micul dejun în prima zi și prânzul și cina în ultima.

Salkantay Trek se poate face și pe cont propriu, nu necesită permis special ca Inca Trail și nici nu ești obligat să mergi cu ghid, ca pe Inca Trail, dar mi s-a părut mai convenabil să iau un tur ghidat. Aveam biletul pentru Machu Picchu cumpărat online de ceva timp, așa că am plătit mai puțin pentru toată excursia.

Inițial nu aveam în plan să fac o drumeția lungă în Peru, iar Inca Trail de patru zile ar fi fost prea scump pentru mine (480 USD), a fost mai mult o întâmplare că m-am hotărât brusc pentru Salkantay Trek: m-am dus la biroul de bilete Machu Picchu ca să îl schimb, dar era închis pentru masa de prânz. Vizavi era o curte cu afișe turistice și niște gherete, un nene s-a oferit să-mi dea informații și așa am ajuns să-l întreb și de Salkantay Trek. Când mi-a zis prețul m-am hotărât pe loc să fac traseul, era mai avantajos decât dacă organizam singură totul. Plecarea era peste câteva zile și s-a suprapus cu mini-vacanța de Paște, așa că mai bine de atât nici nu se putea.

Ziua 1: Cusco – Mollepata – Soraypampa

Sâmbătă dimineața pe la 4.30 am plecat pe traseu cu un grup mic: eu, trei turiști peruani din Lima, ghidul și bucătarul. Ne-am oprit după câteva ore în Mollepata, pentru micul dejun și bilete de acces în zonă, e o clădire de unde toată lumea care intră în munți trebuie să ia bilet pentru Lacul Humantay.

Mic dejun cam scump (20 de soli), la o familie din localitate. A fost amuzant că micul dejun ”Americano” includea două omlete diferite (am întrebat toți dacă sunt două, că părea cam ciudat…), dar la final am primit doar una. Când am întrebat-o pe femeie unde este a doua a trimis-o în oraș pe cea mică să mai cumpere ouă (”rapidito!”), după care a sosit și omleta numărul doi care era…identică cu prima 😀

Mollepata e un sat în munți, unde în mod tradițional începe Salkantay Trek, dar acum agențiile duc turiștii undeva mai departe, lângă Soraypampa. E un drum forestier pe care urcă mașinile până la un punct unde așteptă caii și începe traseul. Caii transportă toată greutatea (mâncare, cratițe și veselă, rucsacurile noastre cu sacii de dormit) și circulă până la punctele de camping însoțiți de horseman și bucătar (cocinero).

Mai erau câteva grupuri acolo, ne-am întâlnit cu ei pe traseu, dar față de altădată sunt puțini turiști acum. Ghidul nostru, Julio, mi-a spus că pentru că el grupul nostru pentru Salkantay era de abia al doilea într-un an de zile.

În prima zi traseul a fost ușor, dificultatea e dată de altitudine. Mollepata e la 2830 metri altitudine, de acolo am urcat destul de mult cu mașina, apoi am început traseul pe la 3500 de metri cu urcarea unui deal, urmat de un traseu plat care merge pe marginea muntelui, pe lângă canale cu apă.

La finalul cărării am coborât în Soraypampa (3700 metri), unde am stat o noapte într-un camping privat al agenției cu care am fost (K.B. Adventures). Erau mai multe campinguri acolo, toate ale unor operatori, pe care nu le poți rezerva fără un tur. Dar se poate campa și la localnici, pe traseu am văzut multe anunțuri de genul ăsta.

După masa de prânz am făcut traseul dus-întors până la lacul Humantay, lac glaciar de la baza muntelui cu același nume. Nu e un traseu greu (se poate face și cu o excursie de o zi din Cusco), dar e al naibii de obositor să urci la altitudinea aia, m-am tot oprit pe drum, deși era un deal obișnuit. Poți închiria un cal de la fermele din vale și să faci traseul pe cal, variantă mult mai ușoară și plăcută.

Campingul din Soraypampa nu are electricitate și nici dușuri, doar toalete și apă rece la chiuvete. Am dormit într-o căsuță din placaj, într-un sac de dormit care a fost prea larg și subțire pentru mine, așa că am suferit de frig toată noaptea: mi-am pus totul pe mine, inclusiv geaca și prosopul și până la urmă am adormit.

Ziua 2: Soraypampa – Salkantay Pass – Colpapampa

A doua zi dimineața la 4.45am: un tip cu o frontală ca de miner deschide ușa de la căsuța mea și strigă:
”Mate de coca?”
Eu: ”nooooooooooooooooooooooooooo” 😱 😱 😱

Era timpul să mă trezesc! În jur beznă completă, m-am îmbrăcat pe întuneric și m-am dus la micul dejun. În sala de mese beznă, bucătarul trebăluia în bucătărie cu frontala și mai aducea ceva la masă. Mi-am turnat ceai folosindu-mi mai mult alte simțuri decât de văz, așa de întuneric era. În fine, bucătarul a adus o lumânare. Micul dejun în Peru nu e foarte generos, pe Salkantay am mâncat multă pâine cu margarină, clătite pufoase și ceai. O singură dată am avut omletă, iar în ultima zi, la hotel, niște feliuțe de brânză și șuncă.

După micul dejun a început să se lumineze afară, așa că ne-am strâns bagajul și am plecat pe traseu: era ziua cea mai grea, urcam de la 3700 metri până la Salkantay Pass, la 4600 de metri.

Prima oprire, la 4150 de metri, moment bun pentru un selfie-suvenir 😀

La un moment dat ne-au depășit caii, care au luat-o pe alt traseu care ajungea în același loc. Traseul Salkantay nu este marcat și deși e ușor de urmat, din loc în loc se fac ramificații care te pot duce în altă parte. Ghidul ne-a povestit de cinci japonezi care acum un an și ceva au plecat singuri pe Salkantay, dar în loc să o ia pe traseul corect, am luat-o pe o variație de Inca Trail care urcă abrupt până la 5000 de metri. Au murit toți.

În partea de sus a traseului ne-am reîntâlnit cu caii. Julio, ghidul, cred că își făcea griji pentru mine, că tot rămâneam la coada grupului, așa că a decis să mă urce pe calul de urgență 😀 Tururile astea prin munți au un ”emergency horse” pentru cazul în care se întâmplă ceva, că nu intră mașinile acolo – calul de urgență nu transportă nimic, tropăie și el pe traseu.

Așa că m-am urcat pe Luna și am făcut o parte din traseu pe cal, lucru care nu s-a dovedit chiar așa de ușor, trebuie să te ții bine de tot pe traseul ăla bolovănos. Un pic înainte de trecătoare am coborât, ca să fac ultima parte de traseu pe jos.

Peisajele sunt grozave, Salkantay este al doilea munte ca înălțime din Cusco (6271 metri), iar numele lui înseamnă munte sălbatic: au loc multe avalanșe, unele uriașe, ca acum un an când s-a rupt și o bucată din munte care s-a prăvălit la vale cale de 50 de kilometri, doborând case și luând vieți. Avalanșa asta a schimbat peisajul din valea de lângă munte, e plin de roci care au acoperit vegetația.

Când s-a produs avalanșa asta mare ghidul era în vale cu un grup de turiști, s-au salvat cățărându-se rapid pe munte. După care, pentru că a fost stare de urgență și calea de acces blocată, i-a luat elicopterul și i-a dus până la Aguas Calientes, pentru Machu Picchu 😀

Salkantay Pass, la 4600 de metri altitudine! Am fost primul grup care a ajuns sus în doar 3 ½ ore în loc de 4 (probabil și pentru că nu i-am mai ținut eu pe loc 😀 ) Ne-am făcut o grămadă de poze, pentru mine chiar a fost o reușită, n-am urcat niciodată așa sus, ce să mai zic că înainte de a veni în Peru nu-mi făcusem niciun plan de genul ăsta.

După ce ne-am liniștit puțin, ne-am strâns în cerc și Julio ne-a povestit de ce Salkantay a fost sacru pentru incași. De acolo izvora apa, incașii aduceau ofrande muntelui, aruncându-le spre acesta, așa că am adus și noi niște ofrande: întâi am fumat un trabuc din niște ierburi (am pufăit toți din același trabuc, așa că dacă nici acolo n-am luat coronavirus…), apoi am luat trei frunze de coca și am suflat în ele să se ducă toate problemele, mulțumindu-i muntelui (”Sulpayki Salkantay”), iar la final am băut puțin whiskey, după ce am vărsat pe pământ câteva picături.

Diferența între a face traseul pe cont propriu și a avea un ghid vorbitor de Quechua e că afli o grămadă de lucruri la care nu ai altfel acces, ceremonia asta din trecătoarea Salkantay fiind una dintre ele. Și pentru că Salkantay chiar este un loc magic, doi dintre turiștii peruani s-au logodit acolo, pe munte! El a cerut-o de nevastă în timp ce își făceau poze pe o stâncă, adusese din Lima și inel și tot, a fost foarte drăguț 😊

Din trecătoare dacă mai mergi puțin peste niște bolovani uriași ajungi la lacul Salkantay, tot un lac glaciar, dar mai mic decât Humantay – își reduce volumul în sezonul uscat.

Partea a doua a traseului e spectaculoasă: o vale înconjurată de munți de peste 6000 de metri 😊

După trecătoare am coborât până la următorul camping unde am luat masa de prânz. Bucătarul deja gătise (caii sunt mult mai rapizi decât oamenii, așa că mereu ajung înaintea turiștilor în zona de camping) – de regulă la masa de prânz aveam supă și platouri diferite cu linte, orez, carne, cartofi, sosuri plus mate de coca. E bine că m-am lăsat de cafea de câteva luni din cauza dependenței, căci aici nu aș fi avut deloc cafea, se bea mult ceai (mate) în zonă.

Ne-am mai odihnit vreo jumătate de oră în soarele arzător de la amiază, după care am început coborârea spre junglă. După nu mult timp a început să se schimbe climatul: vegetație bogată, temperaturi tot mai ridicate, insecte din plin. Intrasem în junglă.

Drumul până în la camping a fost foarte lung și obositor, am coborât încontinuu aproape 1000 de metri, așa că după câteva ore genunchii cereau o pauză, dar nu prea puteam face niciuna, era deja târziu și trebuia să ajungem la cazare până nu se întuneca de tot.

Am campat la cort la o familie care, bucurie, avea și apă caldă (plătit separat 8 soli pentru un duș fierbinte). Seara, la cină, am mâncat cuy la cuptor (porcușor de guineea): la gust e asemănător cu puiul, dar are carne mai puțină și oscioare multe. Am cerut o pătură în plus, așa că n-am mai suferit de frig în munți. Noaptea i-am auzit pe cai cum molfăiau iarba de lângă cortul meu.

Ziua 3: Colpapampa – Playa Sahuayaco – Lucmabamba

Ziua a treia de Salkantay Trek a fost o zi ușoară, cu doar 7 kilometri de mers pe jos până la cazare și o plimbare cu mașina până la băile termale din Santa Teresa.

Când am plecat din Colpapampa ghidul a început să ne arate diverse plante cunoscute de populația andină. Am început cu o plantă halucinogenă – Floripondio – cu o floare frumoasă ca un clopoțel. Pistilurile florii sunt halucinogene dacă îți faci ceai din ele, iar fructul la fel. Dacă nu știi cum s-o folosești, planta este otrăvitoare și mortală.

În Peru sunt mai multe plante halucinogene folosite de populația locală – San Pedro e folosită în ritualurile șamanice ca să te cunoști mai bine pe tine însuți, dar trebuie să te pregătești 15 zile înainte de a o folosi, renunțând la alcool, carne etc. Ghidul a încercat San Pedro în jungla amazoniană și ne-a povestit cum la al cincilea pahar și ultimul ești vizitat de un animal/o pasăre care te reprezintă, în cazul lui o pasăre colibri, dar nu una mică, ci un colibri uriaș, mai mare decât un om.

Anul ăsta nu am vizitat jungla amazoniană și nici nordul Peru, dar le-am pus pe listă pentru data viitoare. Mai ales jungla pare un loc interesant în care poți mânca tot felul de chestii noi, precum carne de caiman sau viermi (ok, pe ăștia din urmă o să-i sar 😀 ).

Câțiva metri mai încolo ne-am oprit din nou ca să ne arate planta mio-mio, o ferigă cu niște fructe mici ca niște bobițe mov, cu care se vopsește lâna de alpaca. Julio, ghidul, a luat niște bobițe din astea și ne-a pictat pe toți pe față cu simboluri incașe, în cazul meu cu Pachamama, planeta mamă, un concept venerat de incași.

O altă plantă interesantă a fost un Red Bull incaș: ghidul a luat frunzele unei plante, le-a frământat bine în palme și apoi ne-a spus să inhalăm adânc. Whoa…! Nu mai știu cum se numește planta, dar are niște uleiuri extrem de puternice, am simțit că mi-au luat foc plămânii.

Am mers pe jos printr-o vale cu plantații de granadilla, așa că băieții din grup au plecat la furat fructe 😀 Granadilla este o variantă dulce de fructul pasiunii, cu un miez cu mulți sâmburași. Prefer totuși maracuya, care e acrișoară, dar mai parfumată, și merge bine cu alte deserturi dulci.

Zona asta din munți e afectată de multe alunecări de teren, am trecut prin multe locuri în care drumul dispăruse complet și nu puteau trece decât oamenii și caii. L-am tot întrebat pe ghid pe unde o luase mașina (dimineața ne-am despărțit de cai și lucrurile noastre au fost transportate la următorul loc de camping cu o mașină), Julio insista că pe același drum, dar nu puteam înțelege pe unde?!

Până la urmă am văzut că localnicii se organizaseră singuri și mașinile transportau oameni și mărfuri până la alunecarea de teren, porțiunea aia o treceai pe jos, iar de partea cealaltă te prelua altă mașină pe bucata de drum care mai exista. Niște locuri foarte sălbatice și izolate.

La un moment dat am ajuns la o alunecare de teren proaspătă, de o zi, periculoasă pentru că pământul încă aluneca încet-încet la vale. Nu aveai pe unde trece decât pe această alunecare de pământ amestecat cu trunchiuri de copac. Pe partea cealaltă era un escavator cu niște muncitori care încercau să debaraseze drumul. Ghidul ne-a zis ”Acum trecem foarte repede peste porțiunea asta. Fără poze, fără uitat în alte părți. Cât se poate de repede!”

Și asta am făcut, noroc că nu era o bucată foarte lată. Sincer, mi-a părut bine că am luat un tur organizat pe Salkantay și nu am insistat cu ideea de a face traseul pe cont propriu. Salkantay nu este un parc național ca Torres del Paine, cu campinguri la tot pasul și rangeri care îngrijesc traseul. E un drum prin munți sălbatici, comunități locale izolate și o natură imprevizibilă, periculoasă.

Unele familii locuiau pe partea cealaltă a râului și treceau apa cu un fel de telecabină rudimentară, un coș metalic tras de pârghii pe partea cealaltă. Mi-ar fi plăcut să testez acest cable car andin, dar nu am avut ocazia 😀

După amiaza ne-am dus cu toții cu mașina la băile termale, în orașul Santa Teresa, ocazie cu care ne-am amintit că trăim o pandemie globală și trebuie să purtăm mască. Prin munți nu se deranjează nimeni cu așa ceva, nici turiștii, nici localnicii. Sunt tot felul de cătune și familii care trăiesc izolate prin vreo vale, un stil de viață care mi se pare greu, dar care lor le place foarte mult: sunt înconjurați de natură, fără grijile și obsesiile celor de la oraș.

În Santa Teresa sunt câteva bazine cu apă termală în care te poți bălăci (apa are 36C), dar în afară de asta nu prea ai ce face, așa că m-am plictisit destul de repede și am ieșit să fac fotografii prin jur. Cum meditam așa pe o stâncă, mi-am dat seama că se făcuse luna mai și eram deja în a zecea lună de peregrinări prin jurul lumii: Berlin – Antalya – Bretania – Madeira – Azore – Maroc – Mexic – Columbia – Chile – Peru. Cum ajunsesem acolo?

Ziua 4: Llactapata – Hidroelectrica – Aguas Calientes

Penultima zi a fost obositoare și lungă. Dimineața am plecat pe o bucată de Inca Trail care urcă până în vârful muntelui, apoi coboară pe cealaltă parte, spre Hidroelectrica.

Traseul la urcare a fost construit de incași pentru a putea traversa munții, s-a păstrat de sute ani în aceeași formă și îl poți face doar pe jos, caii nu au voie să intre pe traseu ca să nu strice treptele. A fost cald, umed și cu multe insecte care deja mă ciuruiseră bine, în ciuda repelentului puternic cu care m-am dat. Două săptămâni mai târziu încă mai am urme de la aceste ciupituri pe care le-am scărpinat la sânge.

Am trecut pe lângă plantații de cafea și chiar și un Starbucks incaș – traseul e probabil foarte circulat când e deschis Inca Trail, dar acum erau doar cele câteva grupuri de pe Salkantay Trek.

Am urcat până la 2850 metri cu o grămadă de opriri ca să-mi trag sufletul, însă drumul era spectaculos, avea ceva magic cu ceața plutind în vale, scările incașe înconjurate de vegetație, orhideele sălbatice și tot felul de omizi ciudate cum nu am mai văzut vreodată: o sută de picioare este o omidă neagră cu piciorușe roșii, iar alta era verde fosforescentă și cu niște ramificați pe corp ca niște crenguțe. Ghidul mi-a zis să nu o ating, că este otrăvitoare.

Pe muntele ăsta izolat locuiau oameni: am trecut pe lângă niște case pe câte un versant, familii care cultivau porumb pe acolo și trăiau cu priveliștea aia minunată toată viața, dar fără electricitate sau vreun confort modern. Într-un loc, o fetiță se dădea în leagăn deasupra văii, ca o reprezentare a libertății pe care oamenii Anzilor o prețuiesc atât de mult.

După ce am trecut de vârful muntelui, am ajuns la Llaqtapata, sit arheologic incaș. Llaqtapata a fost un fel de caravanserai incaș, un avanpost în care călătorii se odihneau și în care se depozitau și alimente (sus se păstrau mai bine datorită vântului). O parte dintre ruine sunt restaurante, altele nu – înțeleg că e o practică aici în Peru să nu restaurezi 100%, ci să lași o parte dintre ruine așa cum sunt.

La Llaqtapata este un punct de belvedere către Machu Picchu, se poate vedea o parte din situl arheologic, atunci când norii îți permit asta.

Dar cel mai bun punct de belvedere este puțin mai jos, unde e și un loc de camping lângă o fermă – m-am și gândit cum ar fi să pui cortul acolo, pe bucata aia de iarbă, și să te trezești dimineața privind Machu Picchu. Fabulos!

După Llaqtapata începe un traseu obositor și extrem de plictisitor: câteva ore de coborâre nesfârșită din vârful muntelui până jos în vale, pe un drum cu multe trepte care par că nu se mai termină niciodată. Am urât traseul ăsta, la un moment dat eram epuizată, mi-era o foame de lup, ceilalți din grup mi-o luaseră înainte și nu se mai vedeau, iar drumul cobora și cobora și nu ajungea nicăieri.

Jos de tot am luat un colectivo până în gara de la Hidroelectrica, cea mai mare hidrocentrală din regiunea Cusco. Am luat masa de prânz la un restaurant și m-am odihnit aproape o oră într-un hamac – aș fi rămas acolo toată ziua, nu mai puteam!

De la Hidroelectrica până la Aguas Calientes circulă un tren turistic scump, biletul costă vreo 30 și ceva de dolari, iar autobuze nu sunt, așa că a trebuit să mergem pe jos 10 kilometri pe lângă calea ferată. Mi s-a părut inutil, era deja târziu, eram obosiți și peisajele nu sunt așa grozave încât să merite efortul.

Până la urmă nu ești pe Inca Trail, ci mergi pe lângă calea ferată și mergi așa până nu mai poți. Nu am înțeles de ce agențiile nu pun un transfer cu mașina acolo, aproape că aș fi plătit ăia 30 și ceva de USD, doar să ajung mai repede la hotel. Când credeam că am depășit de mult jumătatea drumului, am ajuns la un indicator care mă anunța că suntem de abia la jumătate! Să înnebunesc, încă mai aveam de mers?!

Seara, în Aguas Calientes, ne-am cazat la un hotel confortabil cu apă caldă și internet. De vis! Toate grupurile care fac Salkantay iau cina într-un restaurant agreat, alții erau plini de energie, eu eram atât de obosită încât după masă a trebuit să mă retrag la hotel. După ce am făcut un duș fierbinte am adormit instantaneu învelită în pilota moale, într-un pat adevărat în care până și picioarele mele erau în extaz că se puteau odihni după atâta mers!

A doua zi am luat autobuzul până la Machu Picchu și am încheiat o călătorie memorabilă!

Cu ce agenție am făcut Salkantay Trek

Am cumpărat excursia de la agenția K.B. Adventures, direct din Cusco.

Excursia de 5 zile a costat 850 sol (944 lei), fără biletul de intrare pentru Machu Picchu 156 sol (174 lei), pe care îl cumpărasem deja online, în avans. Am mai plătit un cost suplimentar pentru un sac de dormit, 15 sol (17 lei) schimbare dată pentru Machu Picchu, bacșișuri 70 sol (78 lei), transport și intrare pentru băile termale, și o taxă pentru un duș cald într-o zonă izolată, autobuz pentru Machu Picchu din Aguas Calientes 94 sol (98 lei).

În total Salkantay Trek a costat 327 USD, aici intrând ghid, porteri, mâncare 3 mese pe zi, cazare patru nopți, fie în camping, fie la hotel în ultima noapte, plus toate cheltuielile suplimentare de mai sus.