Ziua 3: Colpapampa – Playa Sahuayaco – Lucmabamba
Ziua a treia de Salkantay Trek a fost o zi ușoară, cu doar 7 kilometri de mers pe jos până la cazare și o plimbare cu mașina până la băile termale din Santa Teresa.
Când am plecat din Colpapampa ghidul a început să ne arate diverse plante cunoscute de populația andină. Am început cu o plantă halucinogenă – Floripondio – cu o floare frumoasă ca un clopoțel. Pistilurile florii sunt halucinogene dacă îți faci ceai din ele, iar fructul la fel. Dacă nu știi cum s-o folosești, planta este otrăvitoare și mortală.
În Peru sunt mai multe plante halucinogene folosite de populația locală – San Pedro e folosită în ritualurile șamanice ca să te cunoști mai bine pe tine însuți, dar trebuie să te pregătești 15 zile înainte de a o folosi, renunțând la alcool, carne etc. Ghidul a încercat San Pedro în jungla amazoniană și ne-a povestit cum la al cincilea pahar și ultimul ești vizitat de un animal/o pasăre care te reprezintă, în cazul lui o pasăre colibri, dar nu una mică, ci un colibri uriaș, mai mare decât un om.
Anul ăsta nu am vizitat jungla amazoniană și nici nordul Peru, dar le-am pus pe listă pentru data viitoare. Mai ales jungla pare un loc interesant în care poți mânca tot felul de chestii noi, precum carne de caiman sau viermi (ok, pe ăștia din urmă o să-i sar 😀 ).
Câțiva metri mai încolo ne-am oprit din nou ca să ne arate planta mio-mio, o ferigă cu niște fructe mici ca niște bobițe mov, cu care se vopsește lâna de alpaca. Julio, ghidul, a luat niște bobițe din astea și ne-a pictat pe toți pe față cu simboluri incașe, în cazul meu cu Pachamama, planeta mamă, un concept venerat de incași.
O altă plantă interesantă a fost un Red Bull incaș: ghidul a luat frunzele unei plante, le-a frământat bine în palme și apoi ne-a spus să inhalăm adânc. Whoa…! Nu mai știu cum se numește planta, dar are niște uleiuri extrem de puternice, am simțit că mi-au luat foc plămânii.
Am mers pe jos printr-o vale cu plantații de granadilla, așa că băieții din grup au plecat la furat fructe 😀 Granadilla este o variantă dulce de fructul pasiunii, cu un miez cu mulți sâmburași. Prefer totuși maracuya, care e acrișoară, dar mai parfumată, și merge bine cu alte deserturi dulci.
Zona asta din munți e afectată de multe alunecări de teren, am trecut prin multe locuri în care drumul dispăruse complet și nu puteau trece decât oamenii și caii. L-am tot întrebat pe ghid pe unde o luase mașina (dimineața ne-am despărțit de cai și lucrurile noastre au fost transportate la următorul loc de camping cu o mașină), Julio insista că pe același drum, dar nu puteam înțelege pe unde?!
Până la urmă am văzut că localnicii se organizaseră singuri și mașinile transportau oameni și mărfuri până la alunecarea de teren, porțiunea aia o treceai pe jos, iar de partea cealaltă te prelua altă mașină pe bucata de drum care mai exista. Niște locuri foarte sălbatice și izolate.
La un moment dat am ajuns la o alunecare de teren proaspătă, de o zi, periculoasă pentru că pământul încă aluneca încet-încet la vale. Nu aveai pe unde trece decât pe această alunecare de pământ amestecat cu trunchiuri de copac. Pe partea cealaltă era un escavator cu niște muncitori care încercau să debaraseze drumul. Ghidul ne-a zis ”Acum trecem foarte repede peste porțiunea asta. Fără poze, fără uitat în alte părți. Cât se poate de repede!”
Și asta am făcut, noroc că nu era o bucată foarte lată. Sincer, mi-a părut bine că am luat un tur organizat pe Salkantay și nu am insistat cu ideea de a face traseul pe cont propriu. Salkantay nu este un parc național ca Torres del Paine, cu campinguri la tot pasul și rangeri care îngrijesc traseul. E un drum prin munți sălbatici, comunități locale izolate și o natură imprevizibilă, periculoasă.
Unele familii locuiau pe partea cealaltă a râului și treceau apa cu un fel de telecabină rudimentară, un coș metalic tras de pârghii pe partea cealaltă. Mi-ar fi plăcut să testez acest cable car andin, dar nu am avut ocazia 😀
După amiaza ne-am dus cu toții cu mașina la băile termale, în orașul Santa Teresa, ocazie cu care ne-am amintit că trăim o pandemie globală și trebuie să purtăm mască. Prin munți nu se deranjează nimeni cu așa ceva, nici turiștii, nici localnicii. Sunt tot felul de cătune și familii care trăiesc izolate prin vreo vale, un stil de viață care mi se pare greu, dar care lor le place foarte mult: sunt înconjurați de natură, fără grijile și obsesiile celor de la oraș.
În Santa Teresa sunt câteva bazine cu apă termală în care te poți bălăci (apa are 36C), dar în afară de asta nu prea ai ce face, așa că m-am plictisit destul de repede și am ieșit să fac fotografii prin jur. Cum meditam așa pe o stâncă, mi-am dat seama că se făcuse luna mai și eram deja în a zecea lună de peregrinări prin jurul lumii: Berlin – Antalya – Bretania – Madeira – Azore – Maroc – Mexic – Columbia – Chile – Peru. Cum ajunsesem acolo?
LLACTAPATA – HIDROELECTRICA – AGUAS CALIENTES
Penultima zi a fost obositoare și lungă. Dimineața am plecat pe o bucată de Inca Trail care urcă până în vârful muntelui, apoi coboară pe cealaltă parte, spre Hidroelectrica.
Traseul la urcare a fost construit de incași pentru a putea traversa munții, s-a păstrat de sute ani în aceeași formă și îl poți face doar pe jos, caii nu au voie să intre pe traseu ca să nu strice treptele. A fost cald, umed și cu multe insecte care deja mă ciuruiseră bine, în ciuda repelentului puternic cu care m-am dat. Două săptămâni mai târziu încă mai am urme de la aceste ciupituri pe care le-am scărpinat la sânge.
Am trecut pe lângă plantații de cafea și chiar și un Starbucks incaș – traseul e probabil foarte circulat când e deschis Inca Trail, dar acum erau doar cele câteva grupuri de pe Salkantay Trek.
Am urcat până la 2850 metri cu o grămadă de opriri ca să-mi trag sufletul, însă drumul era spectaculos, avea ceva magic cu ceața plutind în vale, scările incașe înconjurate de vegetație, orhideele sălbatice și tot felul de omizi ciudate cum nu am mai văzut vreodată: o sută de picioare este o omidă neagră cu piciorușe roșii, iar alta era verde fosforescentă și cu niște ramificați pe corp ca niște crenguțe. Ghidul mi-a zis să nu o ating, că este otrăvitoare.
Pe muntele ăsta izolat locuiau oameni: am trecut pe lângă niște case pe câte un versant, familii care cultivau porumb pe acolo și trăiau cu priveliștea aia minunată toată viața, dar fără electricitate sau vreun confort modern. Într-un loc, o fetiță se dădea în leagăn deasupra văii, ca o reprezentare a libertății pe care oamenii Anzilor o prețuiesc atât de mult.
După ce am trecut de vârful muntelui, am ajuns la Llaqtapata, sit arheologic incaș. Llaqtapata a fost un fel de caravanserai incaș, un avanpost în care călătorii se odihneau și în care se depozitau și alimente (sus se păstrau mai bine datorită vântului). O parte dintre ruine sunt restaurante, altele nu – înțeleg că e o practică aici în Peru să nu restaurezi 100%, ci să lași o parte dintre ruine așa cum sunt.
La Llaqtapata este un punct de belvedere către Machu Picchu, se poate vedea o parte din situl arheologic, atunci când norii îți permit asta.
Dar cel mai bun punct de belvedere este puțin mai jos, unde e și un loc de camping lângă o fermă – m-am și gândit cum ar fi să pui cortul acolo, pe bucata aia de iarbă, și să te trezești dimineața privind Machu Picchu. Fabulos!
După Llaqtapata începe un traseu obositor și extrem de plictisitor: câteva ore de coborâre nesfârșită din vârful muntelui până jos în vale, pe un drum cu multe trepte care par că nu se mai termină niciodată. Am urât traseul ăsta, la un moment dat eram epuizată, mi-era o foame de lup, ceilalți din grup mi-o luaseră înainte și nu se mai vedeau, iar drumul cobora și cobora și nu ajungea nicăieri.
Jos de tot am luat un colectivo până în gara de la Hidroelectrica, cea mai mare hidrocentrală din regiunea Cusco. Am luat masa de prânz la un restaurant și m-am odihnit aproape o oră într-un hamac – aș fi rămas acolo toată ziua, nu mai puteam!
De la Hidroelectrica până la Aguas Calientes circulă un tren turistic scump, biletul costă vreo 30 și ceva de dolari, iar autobuze nu sunt, așa că a trebuit să mergem pe jos 10 kilometri pe lângă calea ferată. Mi s-a părut inutil, era deja târziu, eram obosiți și peisajele nu sunt așa grozave încât să merite efortul.
Până la urmă nu ești pe Inca Trail, ci mergi pe lângă calea ferată și mergi așa până nu mai poți. Nu am înțeles de ce agențiile nu pun un transfer cu mașina acolo, aproape că aș fi plătit ăia 30 și ceva de USD, doar să ajung mai repede la hotel. Când credeam că am depășit de mult jumătatea drumului, am ajuns la un indicator care mă anunța că suntem de abia la jumătate! Să înnebunesc, încă mai aveam de mers?!
Seara, în Aguas Calientes, ne-am cazat la un hotel confortabil cu apă caldă și internet. De vis! Toate grupurile care fac Salkantay iau cina într-un restaurant agreat, alții erau plini de energie, eu eram atât de obosită încât după masă a trebuit să mă retrag la hotel. După ce am făcut un duș fierbinte am adormit instantaneu învelită în pilota moale, într-un pat adevărat în care până și picioarele mele erau în extaz că se puteau odihni după atâta mers!
