Safranbolu, orașul în care poveștile cu șofran se țes cu caravanseraiuri, baclavale, bazaruri și konace de demult. Mi-a plăcut foarte tare, e mai frumos în realitate decât în fotografiile de pe internet, te duce cu gândul la o Turcie de demult.
În drum spre Safranbolu
Acum câțiva ani, când făcusem planul pentru turul Mării Negre, inclusesem și Safranbolu în traseu. Nu mai știu cum îl alesesem tocmai pe el, probabil după vreun google search superficial, văzusem o poză, două, îmi plăcuse și asta a fost tot. Nici înainte de plecare n-am făcut cercetări mai amănunțite, pentru că, deși îmi place să fac planuri de vacanță, mă plictisește să mă gândesc obsesiv la o destinație.
De la Istanbul am plecat spre Safranbolu, luptându-mă cu oboseala orelor nedormite din aeroport, dar bucurându-mă că eram pe drum. Însoțitorul de autocar, un tip gras și cam transpirat, s-a așezat la un moment dat pe scaunul din spatele meu și a intrat în vorbă cu mine. Că dacă mă duc la Safranbolu (doh!), că ce frumos e Safranbolu, că el este din Safranbolu, ș.a.m.d.
Eu răspundeam politicos, dar nu mai mult de atât, însă omul nu se dădea bătut cu una, cu două. S-a lovit, însă, de o problemă – turcul nostru nu prea știa limba engleză. Soluția s-a dovedit a fi, ca și în pățania mai veche din gara din Minsk, combinația de telefon și Google translator: ”Unde anume mă duc în Safranbolu, câte zile stau în Safranbolu, nu vreau să mai stau o zi în plus până se întoarce el în Safranbolu, că ar vrea să-mi arate personal orașul?”
Din fericire la un moment dat însoțitorul de autocar a fost nevoit să se întoarcă la îndatoririle lui de însoțitor, adică să împartă apă, cafea și dulciuri, să vază de călători și biletele lor și altele asemenea. Mai târziu au urcat alți pasageri care au ocupat locul liber din spatele meu și uite așa am scăpat de conversația cu dl. Google translator. Totuși, ceva îmi atrăsese atenția: aflasem că existau două Safranbolu, unul vechi și unul nou, precum și o mică problemă: eu stăteam în cel vechi, autogara era în cel nou. Pe harta tipărită de mine totul părea simplu și ușor, dar în realitate lucrurile nu erau chiar așa de simple.
În sfârșit, ajungem la Safranbolu pe la 4 după masa și toată lumea coboară din autocar. Eu ce să fac, încotro s-o iau? Întreb în stânga și-n dreapta fără să mă lămuresc prea tare și hotărăsc să o iau pe jos, căci cât de departe poate fi orașul vechi, până la urmă, dar tocmai când mă pregăteam să plec vine un bărbat la mine și mă întreabă unde vreau să ajung, apoi îmi spune ceva de un “servis”, întreabă în stânga și-n dreapta diverse persoane de “servis”, servisul ăsta nu era pe nicăieri așa că ieșim în stradă și oprește un mini-autobuz care trecea pe acolo, îl întreabă ceva pe șofer și-mi spune să iau dolmușul ăla până în centrul vechi.
La konak
Am mers cu dolmușul safranbolesc de am amețit, nici vorbă ca eu, pe jos, să mă fi descurcat pe atâtea străduțe care ba urcau la deal, ba coborau vertiginos, ba făceau zig-zag printre case vechi, ba se opreau în diverse piețe. Mă simțeam de-a dreptul pierdută și din ce în ce mai îngrijorată, căci nu aveam habar unde anume trebuia să cobor!
La un moment dat, văzând că suntem printre case vechi și că e și o moschee pe acolo, mi-am făcut curaj, am coborât și am întrebat o fată cum să ajung la Yıldız Pension. Fata l-a întrebat ceva pe șoferul dolmușului, în discuție s-au mai băgat niște persoane din piață, până la urmă cu toții au ajuns la un consens, dolmușul a plecat și mie mi s-a spus că trebuie să urc pe un deal de alături și să o iau pe străduță, acolo voi găsi acest pension.
Am urcat dealul, am găsit și pensionul și am dat peste o tanti care trebăluia prin curte. Nu, că ea nu vorbește limba engleză, să vorbesc cu fiul ei care nu era acolo. După multe insistențe îl sună pe fii-su, mi-l dă la telefon și ăsta îmi spune că eu de fapt am cazare la Sari Konak Hotel, o altă pensiune a lui, care e pe un alt deal, că e același preț la ambele pensiuni, dar eu trebuie să merg dincolo.
Mie vestea asta nu mi-a plăcut deloc, căci numai de urcat dealuri nu aveam chef în clipa aia, însă neavând de ales am plecat, după ce am primit niște indicații foarte confuze din partea mamei proprietarului, ceva legat de o moschee și o stradă pe după moschee sau așa ceva. Mi-a dat și cartea de vizită a fiului pe care trona fotografia acelui konak.
M-am întors în piața din care tocmai urcasem și…nu mai știam pe care stradă să o apuc, căci erau mai multe. Din fericire am găsit un birou de turism, iar domnul de acolo m-a lămurit că e destul de aproape și să o iau pe nu știu ce stradă de alături. Și iată-mă din nou urcând la deal și când am ajuns sus, în loc să găsesc konakul ăsta Sari, am dat peste castelul orașului. Aproape că îmi venea să plâng de nervi și oboseală, toate casele arătau ca acest Sari Konak Hotel din fotografie și nu mai știam încotro să o iau.
Am coborât de la castel și am luat-o pe o altă străduță, după care am făcut stânga și….minune, am dat peste Sari Konak Hotel. Nu era foarte departe de piațetă și nici foarte greu de ajuns nu era, dar asta numai când știi drumul, nu când orbecăi printr-un oraș necunoscut. Konakul era într-o veche clădire otomană, am primit o cameră mobilată ca pe timpuri pe care am împărțit-o cu o asiatică care dormea dusă, am făcut repede un duș și m-am hotărât să ies în oraș, în ciuda oboselii.
Șofran de Safranbolu
Safranbolu mi-a plăcut foarte tare, e mai frumos în realitate decât în fotografiile de pe internet, te duce cu gândul la o Turcie de demult, sunt numai case vechi, străduțe în pantă pietruite, fuioare de fum plutind spre cer și tarabe pline cu mărfuri, un amestec de localnici, târgoveți și turiști.
Orașul e faimos pentru cultivarea șofranului, o plantă micuță ca o brândușă, din pistitul căreia se obține prețiosul șofran. Curioasă, m-am oprit la o tarabă și am cumpărat un săpun galben făcut din șofran. Vânzătorul m-a invitat înăuntru și a început să-mi povestească de șofran și de calitățile lui la care eu am întrebat, arătând spre un borcănaș cu ceva roșu în el, “Dar asta ce este?” la care el mi-a zis, râzând, “Acesta-i șofranul!” 😊 “Aaa, eu credeam că e galben“, îi spun, “Da, șofranul e fie galben, fie roșu, cel galben e de calitate mai proastă, cel roșu e de calitate superioară. Nu vreți un ceai de șofran? Din partea casei.”
Și iată-l pe băiatul ăsta pregătindu-mi un ceai, în apa fierbinte presărând câteva firișoare de șofran care l-au colorat rapid în roșu. Mi-a povestit că tatăl lui cultivă șofranul, el studiază engleza și îl ajută la magazin. Între timp ceaiul a fost gata, cu un gust neobișnuit, nici rău, nici bun, ci diferit de tot ce încercasem până atunci.
Nu am cumpărat șofran de la studentul la limba engleză – un borcănel cu 1 gram de șofran roșu costa 20 lire, 1 gram din cel galben 10 lire, iar eu eram la începutul vacanței și trebuia să fiu atentă cu banii. Dar am rămas cu nostalgia unei zile îndepărtate și pregnant orientale, cu dorul unui ceai de șofran servit în ceșcuțe mici turcești și o baclava alături, care să-mi amintească de începutul unei călătorii de demult.
La caranvaserai
M-am oprit după aceea la un caranvaserai transformat în restaurant, se plătea 1 liră pentru vizitare și puteai urca niște scări până într-un turn deasupra acoperișului de unde se vedea tot orașul. Într-un colț al clădirii ardea ceva, mirosea a hârtie arsă, cred că era un mic incendiu, dar nimeni nu se agita din pricina asta. De la o tanti din bazar am luat un kebab de oaie care nu prea mi-a plăcut, apoi o înghețată turcească foarte bună.
Cel mai mult mi-a plăcut însă să hoinăresc prin Safranbolu, să casc gura la oameni, mărfuri, case, să mângâi toate pisicile care-mi ieșeau în cale și să fac zeci de fotografii. De oboseală uitasem demult, totul era așa cum îmi doream să fie: ajunsesem în Orient și mă simțeam ca acasă.
foarte interesant! ori chiar e, ori îl faci tu să pară, dar mi se pare că trebuie să ajung în viaţa asta acolo, orice-ar fi.
ca şi observaţie, arată suspect de curat oraşul. presupun că ai editat pozele, dar nu în sensul ăsta. aşa că, bravo lor.
ca şi comentariu: eşti rezistentă la tentaţii. eu cred că dădeam iama în dugheana turcului, de făceam praf bugetul din prima zi…
ca şi idee, te-aş mai trimite (mi-ar fi plăcut să pot spune sponsoriza) de-a lungul şi de-a latul turciei, la nesfârşit şi, tot la nesfârşit, tu să ne spui apoi poveşti, ca-n 1001 de nopţi. sau de călătorii? 😉
Si eu imi doresc sa mai ajung in Turcia – desi nu a fost tinta acestei calatorii, mi-a placut foarte mult. N-am editat gunoaiele, de fapt nici nu-mi amintesc sa fi vazut asa ceva pe acolo, mai erau cladiri in paragina, dar mizerie nu prea.Cat despre tentatii… mi s-a tot spus ca sunt o persoana practica 🙂 Calatoresc, visez, dar cand vine vorba de bani nu mai e de gluma 😛
citesc blogul tău de ceva timp dar nu am comentat niciodata.
De data asta scriu pentru ca simt ca trebuie sa spun ce mult te admir pentru calatoriile tale şi pentru ca ai ales drumuri care nu sunt bătute de toţi turiştii.
Mi-a plăcut la nebunie cum ai povestit despre Safranbolu, pozele sunt minunate, şi sunt curioasa sa văd cum a decurs în continuare călătoria în jurul Mării Negre.
Adriana, ma bucur mult ca de data asta mi-ai lasat un mesaj 🙂 Eu scriu, povestesc, pun poze, dar uneori habar nu am daca lucrurile astea chiar ajung la cineva sau au vreun impact cat de cat. Sper sa iti placa si restul articolelor 😛
este si pe lista UNESCO acest Safranbolu; la cate cladiri vechi si faine are e firesc ca l-au pus acolo.
Ai dreptate, nu bagasem de seama asta.
Ca vanator de locuri UNESCO am de ceva vreme Safranbolu in lista mea de vizitare si de cumparat vederi 😀
Am o intrebare: Nu te costa mult internetul 3G ca sa poti comunica cu domnul turc prin Google Translate? sau au internet in autocar?
Nuuu, el vorbea cu mine prin Google translator, eu nu aveam nevoie 🙂 Si da, aveau si free wifi in autocar, cam toate autocarele aveau internet prin satelit.
In 2009 am facut o calatorie in Turcia cu masina personala. Am ramas uimit ce am vazut: Istanbul, Efes, Halicarnas, Kusadasi, Bodrum, Dalaman, Pamukale, iar pozele postate de tine imi amintesc cu drag de satuletul Sirince. Numai ca acesta nu se compara cu ditamai orasul vechii…In Turcia am vazut cele mai frumoase locuri dar am ramas si cu un gust amar din cauza ca: 1.conduc ca nebunii–am avut accident,un turcalet mosulan nu a semnalizat si a intrat in mine, iar cu asigurarea nu faci nimic; 2.urletul muiezinului enervant la culme; 3.mi se pareau ca tiganii; 4.trag de tine ca sa cumperi, nici nu te lasa sa analizezi; 5.am nimerit in Sultan Ahmed un hotel de 3 stele cu pureci in pat; 6.pret foarte ridicat la motorina iar podul peste Bosfor nu puteai sa il platesti cash, asa ca am trecut direct fara sa platesc nimic ca nu aveam cum sa intorc masina pe pod, inca nu a venit vreo amenda :))). Nu cred ca m-as intoarce, dar as dori sa vad Capodocia si sa mai cumpar haine ieftine de buna calitate. Dar cel mai mult mi-a placut masajul de la hammam cat si calatoria cu o corabie in niste insule unde m-am simtit ca un rege. P.S. Nu uit nicioadata poza cu prima camila din viata mea cat si noaptea de vis petrecuta intr-o piscina cu apa termala in Pammukale…in costumul lui Adam.
Muezinul NU urla 🙁 Mi se pare oarecum ciudat comentariul ca sa nu zic mai mult despre intelegerea si aprecierea unei culturi diferite.
Eram in Ankara si o turista (cred ca din America, dar nu bag mana in foc) se plangea alteia ca uraste muezinul, ca de 5 ori pe zi e prea de tot, iar cealalta doamna incerca sa ii explice ca asta e religia lor, deci nah…Mie mi-a placut dintotdeauna cantecul muezinului, Orientul nu ar mai fi Orient fara el. Si da, e religia lor, chiar daca m-ar deranja ceva anume tot as respecta credinta altcuiva. In Egipt, Sarajevo sau Prizren adormeam si ma trezeam cu cantecul muezinului si adormeam la loc daca era cazul. Nici faptul ca la biserica de la mine din cartier se aud duminica slujbele la difuzor nu ma deranjeaza, chiar daca eu sunt o necredincioasa 🙂
Depinde de boxele din turnulet….poate fi interpretat ca un "urla", chiar daca el cheama oamenii la rugaciune. Eu am copilarit in Dobrogea si in unele sate de acolo este la o biserica ortodoxa o geamie iar cultura se respecta. Am avut coleg de banca tatar si l-am respectat, dar nu sunt obligat sa ascult de n ori pe zi asa ceva intr-un oras. Eu mi-am spus doar o parere personala de ce nu mi-a placut. Gandeste ca inaintasii nostrii s-au jertfit numai sa nu fim pasalic. Ii inteleg perfect de ce s-au opus cu vehementa.
Da orientul nu ar fi orient fara asa ceva, dar orientul e aparte si prin arhitectura diferita de occident cat si prin comportarea oamnilor. In facultate am avut un semestru curs de elemente de arhitectura despre orient. Chestia e ca eu nu m-am simtit in locul meu acolo, m-am simtit ca un refugiat, abia asteptam sa ajung acasa. Nu stiu e o chestie psihica. Dar recunosc ca ascultam din curte de la bunica muzica de la nuntile tataresti. M-am dus la botez tataresc chiar daca mie mi se pare animalic, sa mutilezi saracul copilas de 5-7anisori.Bunica mi-a aratat cum se danseaza o gheampara, iar cand avem pastele bunica se duce cu oua si cozonac la turcoicele vecine care i-au fost colege de scoala, iar ele vin la ea cand au ramadan cu baclavale. Am avut si prietena tataroaica–imi amintesc si acum ochii ei obligi mari si albastrii de te pierdeai in ei, cu pielea galbena maslinie si foarte fina de uitai si ce ai de facut in ziua respectiva. Sa mai zic si de hogea lor care discuta foarte frumos si da sfaturi si romanilor vecini, iar geamia este la 200m de casa lui bunica dar totusi nu deranjeaza.
Astea sunt niste amintiri foarte frumoase, de gheampara chiar nu auzisem pana acum.
Iti arata bunica miscarile :)))) Eu ascultam muzica de la nunta pe veranda si bunica mi-a spus vrei sa sti cum danseaza turcoaicele o gheampara? (bine eu ma gandeam la dans din buric la ce minte aveam la 10 anisori). Mai sunt n cuvinte folosite de romanii din Dobrogea: Bunica imi spunea: Iti pun un mizilic, daca iti e foame? ori: inchide geamlacul de la bucatarie ca intre pisica. ori: taiem batalul si iti fac suberec-de mama a crezut ca mananca vitel si a mancat oaie, Te-ai scaldat in derea? Sti sa joci cirlic–un joc cu oase de oaie in genul la portofelul care se juca la liniuta cu pozele turbo?
De fapt, senzatia pt un strain este ca urla, de preferat sa nu ai hotel langa o moschee. Nu el saracul, dar au amplificatoarele alea montate pe minarete…sa nu cumva sa rateze careva chemarea la rugaciune (parca de 5 ori/zi). Parca ar fi o tanguire mai mult, probabil daca o auzi direct de la muezin suna chiar melodios. Ei, la noi ai clopote, nici langa biserica nu-i bine sa ai hotelul/casa.
@Anca, sa stii ca oamenii mai cauta si neveste, si am auzit cazuri cand fete au fost cerute de nevasta dupa nici 30 minute de conversatie :). Mai ales prin Turcia!
Daca nu o fi fost o tentativa locala de agatat.
Aaaa, n-avea intentii serioase…insotitorul ala de autocar 😀