O vizită de o săptămână în Riad, Arabia Saudită: muzee, căldură toropitoare, blocuri turn și centre comerciale, excursie la Edge of the World, praf și imigranți asiatici, toate într-un oraș în dezvoltare care este și nu este cum ți-l imaginezi de acasă.
Muzeul Național din Riad
Riad, Arabia Saudită. O țară cu reputație proastă, necunoscută pentru mulți dintre noi, dar despre care se vehiculează încă informații învechite, din almanahul bunicii. Între felicitări pentru ”curaj” și blamări ipocrite pentru că ți-ai exersat libertatea personală de a merge undeva fără a cere voie, adică exact libertatea aia pentru care sunt criticați saudiții că n-o oferă în egală măsură femeilor lor, îți rămâne destul timp ca să observi: un oraș care acum un secol aproape că nu exista, în afară de o mână de oameni care trăiau în case de chirpici. În 1920 Riad avea 1 km pătrat și 20.000 locuitori, acum sunt 7.7 milioane! Asta în timp ce primul zgârie nori din lume era construit în 1885, undeva în îndepărtatul Chicago. Nu cred că poți înțelege lumea stând acasă și judecând. Sau judecând și atât.
În prima zi, pentru că am stat la mică distanță de Muzeul Național, m-am dus acolo…pe jos! Complet neinspirat, pentru că Riad nu este un oraș pentru pietoni: distanțele sunt mari, clădirile obișnuite au 1-2 etaje, suprafața este imensă, temperaturile uriașe și…nu există metrou.
La primul bulevard întâlnit semaforul era doar pentru mașini, așa că m-am strecurat printre ele între două schimbări de culoare. Există trotuare, dar sunt goale, probabil au fost puse acolo ca să ai unde să cobori din mașină. Dar muzeul e drăguț și primitor, intrarea este gratuită și începi să înțelegi măcar o mică parte din complexitatea acestei societăți. Întâi te întâmpină un mamut, care pe vremuri, când era vegetație, tropăia pe acolo. Apoi treci prin istorie pe la nabateeni – da, aceiași nabateeni care au construit Petra au ridicat și frumosul Al-‘Ula la care îmi doresc să ajung cândva.
Într-o altă parte a muzeului era o galerie dedicată hegira, emigrarea Profetului Mahomed de la Mecca la Yathrib, numit ulterior Medina. Sunt povestite pericolele prin care a trecut, cum s-a ascuns într-o peșteră în deșert, dificultățile vieții de atunci. Într-o sală în întuneric era proiectat un film, am intrat și familia de acolo mi-a făcut repede loc, pe culoare niște fete tinere în burqa s-au uitat la mine cu curiozitate, surâzând.
N-am avut senzația că privesc femei oprimate, multe saudite lucrează, doar că toate sunt îmbrăcate în costumul acesta nejustificabil de trist, ca un văl negru. Hainele tradiționale sunt la mare cinste în Arabia Saudită, bărbații poartă deseori roba albă, cu sau fără baticul alb cu roșu pe cap, o ținută de o anumită eleganță pentru un popor nomad, din deșert. Prin comparație, burqa mi se pare o urâțenie: nu pentru că acoperă corpul și/sau fața, ci pentru că nu e nimic frumos în giulgiul acela de înmormântare, niciun element de decor, totul e anihilat de parcă frumusețea este indecentă și trebuie ucisă.
Fortăreața Masmak
Spuneam că acum un secol orașul Riad aproape că nu exista și din ce era atunci foarte puține s-au păstrat, printre ele fiind și Fortăreața Masmak. E o construcție din chirpici cu ziduri de apărare, care se vizitează gratuit: sunt săli cu exponate, dar dezamăgirea cea mare e că nu te poți urca pe ziduri, probabil sunt prea fragile.
Iar asta ridică următoarea întrebare: cum poate să te apere o construcție din chirpici? Iei o găleată cu apă, îi dai două picioare și zidul ăla e serios afectat. Din fericire nu plouă des și fortul a rezistat până în ziua de azi. Înăuntru un grup de japonezi ascultau explicațiile ghidei saudite și turiștii străini se amestecau cu localnicii. Am văzut destui străini prin Riad, sensibil mai puțin decât în alte țări arabe, dar oamenii încep să vină.
După Masmak m-am oprit la o cafenea și mi-a atras atenția în meniu o cafea tradițională saudită. Nu știu unde era cafeaua, dar a avut gust de cuișoare fierte; după câteva înghițituri circumspecte, nu mi s-a mai părut ciudată, aproape că mi-a plăcut.
Turnul Al Faisaliah
Am încheiat ziua la Turnul Al Faisaliah, la care poți urca până la etajul 30 pentru o vedere panoramică. Cel mai bine e să mergi acolo înainte de apusul soarelui, ca să prinzi golden hour, apusul și înserarea, cu luminile orașului strălucind în jurul tău.
Riad e imens și deșertic, într-o parte se aliniau clădirile turn înălțându-se semețe, în rest orașul era eminamente plat. Am stat destul de mult acolo, în lumina caldă a înserării, până când am simțit că e vremea să închei acea zi întorcându-mă la hotel.
Lucruri utile: biletul de intrare pentru Turnul Al Faisaliah costă 69 riali (87 lei), se plătește cu cardul la etajul 27; la intrarea în clădire spui unde vrei să mergi și te direcționează ei.
Edge of the World
Nu am văzut tot ce îmi doream în Arabia Saudită, dar am ajuns într-un alt loc de neratat dacă vizitezi Riad: Edge of the World sau Jebel Fihrayn, parte din escarpamentul Tuwaiq, este un canion la marginea unui deșert dincolo de care apune, apocaliptic, soarele. E o excursie clasică din Riad care te pune față în față cu frumusețea și imensitatea deșertului.
Se pleacă de la marginea orașului Riad, din Diriyah, locul de întâlnire fiind deseori un Dunkin dintr-un centru comercial. Ne-am adunat vreo 10 străini împărțiți după o oră în trei mașini: cineva era în plus și nu ne ajungeau locurile, așa că au mai adus un 4×4 ca să încăpem toți. În mașina în care eram eu mai erau trei turiști, un japonez și…doi români! Cursele ieftine Wizz Air i-au atras și pe alții spre Arabia Saudită, în ciuda vizei scumpe.
După aproape o oră de așteptare, am plecat spre deșert. Am mers vreo 40 de minute până s-a terminat asfaltul și ne-am oprit la intrarea în deșert să vizităm cămilele.
Saudiții au cele mai prietenoase cămile, dacă în Sahara marocană nu te puteai apropia de ele dacă nu era și stăpânul lor prezent, acolo au venit câte două-trei să mă amușine, fără jenă că erau cu două capete peste mine. Am râs pe săturate, cămilele m-au înconjurat prietenoase, ghidul arab mi-a explicat că le este foame (sper că nu de părul meu). Una dintre ele s-a dovedit a fi pui și s-a aplecat să sugă de la cămila mamă, deși era la fel de înaltă cât ea.
Aproape de final, au parcat mașinile și am luat-o pe jos cale de un kilometru, cu mici dâlme pe care trebuia să urci sau să cobori. E un platou întins acolo, care se rupe brusc ca un zid care se prăvălește în hău, așa că nu e cine știe ce urcare, mai multă grijă trebuie să ai să nu aluneci pe pietrișul sfărâmicios. Niște păsări mici de mărimea unor vrăbiuțe ne-au dat târcoale tot drumul, curioase foc.
Apoi am ajuns. Edge of the World poate sună ca o exagerare, dar când ajungi acolo și vezi măreția peisajului îți vine să spui ”Allah e mare!” Și generos cu frumusețile lui. Atracția principală este o stâncă numită, poetic, ”shawarma”: o stâncă sub formă de turn, care pare, la prima vedere, un urcuș imposibil, dar se dovedește destul de facil. După ce ajungi sus, toată lumea își face poze pe o bucată de stâncă care pare că stă agățată firav, cu soarele apunând în spate.
E frumos tare la Edge of the World. După ce a spus soarele, înserarea se lasă brusc și faci drumul de întoarcere până la mașini pe întuneric. Ghizii aranjaseră un loc de odihnă cu covoare și fiecare și-a luat locul până au sosit gustările, niște snacksuri ieftine. Am crezut cu toții cu dezamăgire că aceea era cină, ghizii au pus muzică și s-a dansat, cu stelele aprinse pe cer și stomacurile ghiorțăind a foame. Cred că a durat o oră până au scos de undeva niște oale cu mâncare gătită și am mâncat ceva cald, orez cu pui și salată.
Vecinul meu, japonezul din Tokyo, voia să facă o călătorie mai lungă și se gândea să se strecoare și la Mecca. ”Și ce faci dacă te întreabă dacă ești musulman?” A râs, cică alți japonezi găsiseră niște soluții pentru asta și se găseau pe internet. Când la un moment dat au apărut niște stele căzătoare pe cer, eram așa de ocupată să mănânc, că le-am ratat complet.
Lucruri utile: am cumpărat excursia de pe Viator, a costat 59 USD, la care se adaugă banii pentru taxi. Prețurile la această excursie sunt destul de mari, de regulă în jur de 100 USD, așa că m-am mirat că am găsit ceva mai ieftin. Tur operatorul nu mi-a răspuns deloc la mesaje, am fost pe punctul de a anula de frică să nu merg până la marginea orașului degeaba. S-a dovedit că operatorul era altul – Riyadh Trips, cel mai probabil același tur e vândut de operatori diferiți la prețuri diferite, dar e operat de aceeași agenție, căci toți turiștii care așteptam la Dunkin ne-am dus cu același grup.
În ad-Dir’iyah este cartierul At-Turaif, sit UNESCO, prima capitală a Dinastiei Saudite. L-am ratat, din păcate.
Buget
În total pentru o săptămână în Riad, Arabia Saudită, am cheltuit puțin peste 500 USD. Nu a fost o vacanță, am lucrat remote de acolo.
| Cheltuială | USD |
|---|---|
| Asigurare de călătorie | 30 |
| Bilet de avion București-Riad | 25 |
| Cazare Riad, 6 nopți | 197 |
| Viză Arabia Saudită | 114 |
| eSIM Airalo | 10 |
| Intrare Turnul Al Faisaliah | 19 |
| Excursie Edge Of the World | 59 |
| Ride sharing Riad, inclusiv transfer aeroport | 104 |
| Total | 527 USD |
Cum ajungi în Arabia Saudită
Am zburat București – Riad cu WizzAir, biletul de avion a costat 25 EUR, doar dus, fără opțiuni extra. Din păcate am auzit că zborul acesta se va scoate, așa că probabil pe viitor va fi mai complicat și mai costisitor să zbori în Arabia Saudită.
Cum intri în Arabia Saudită
Românii au nevoie de viză pentru Arabia Saudită, aceasta se ia online și costă 114 USD, valabilitatea este un an. Formalitățile de intrare au fost simple și au durat 2-3 minute, până mi-au luat amprentele.
Transfer aeroport
În Riad nu există metrou sau autobuz de la aeroport, așa că nu îți rămâne decât taxiul, care e destul de scump, aeroportul fiind la vreo 45 de kilometri de centrul orașului. La sosire am mers cu Careem, Uberul arab, și am plătit 100 riali, la plecare am plătit vreo 80 de riali cu aceeași aplicație, în total 48 USD pentru transferuri aeroport.
Cazare în Riad
Cazarea în Riad e destul de scumpă, așa că am căutat ceva mai ieftin pentru o săptămână acolo. Inițial am rezervat pe Airbnb, dar nu mi-a plăcut gazda, nu răspundea la toate întrebările mele și cu câteva zile înainte de sosire am anulat și am rezervat la un hotel de 2 stele, mai central.
Am stat la Al Hamra Al Aswaq, 6 nopți au costat 197 USD. E genul de hotel cu mobilă învechită, dar curat, cu aer condiționat și frigider în cameră, însă arată exact pentru alea 2 stele. Chestia curioasă a fost că n-am primit prosop deloc, în prima zi m-am dus la recepție și mi-au zis că nu sunt prosoape în toată clădirea, credeam că e o problemă care se va remedia, dar nu. Internetul a fost decent, dar nu foarte bun. Hotelul e într-o zonă comercială, la două minute de Villagio Mall, în care am mers zilnic ca să mănânc de la asiatici (un meniu = 25 riali).
Plăți
Am plătit doar cu cardul Revolut, nu am scos bani cash deloc. În unele locuri vânzătorii mă avertizau că nu la POS nu se poate plăti decât un anumit card local, dar Revolut a mers în 99% din cazuri.
SIM card
Am cumpărat un eSIM de la Airalo, 2 GB au costat 10 USD. L-am activat la sosire și am avut internet mobil toată perioada, ca să pot chema un taxi și să navighez pe web ocazional.
Transport
Riad nu are metrou, iar liniile de autobuz sunt puține și nu m-am hazardat să văd unde merg. Am mers peste tot cu Careem, Uber-ul arab, care îmi dădea un preț mai bun decât Uber, și el utilizabil în Arabia Saudită. Aplicația Careem e în engleză și foarte asemănătoare cu Uber. În total am plătit peste 100 USD doar pe taxiuri, aici intrând și cursele la aeroport și cele la marginea orașului pentru Edge of the World.
Vreme
În octombrie au fost 35-38C constant, căldură uscată mai ușor de suportat, dar cu un soare de o intensitate maximă, părea că e capabil să îți topească oasele. Vara sunt 46C, nu vreau să știu cum e.
Alte reguli
În Arabia Saudită turistele nu sunt obligate să își acopere capul, te poți îmbrăca normal, dar fără umeri goi, decolteuri, fuste scurte. Tricoul cu mânecă scurtă e des întâlnit, în special la imigranții din Asia. Am văzut și o turistă în fustă până la genunchi, dar e ceva mai rar.
Femeile saudite, cele tinere, lucrează, la aeroport o mare parte din angajate erau femei, la Starbucks sau în alte locuri la fel. În afară de însoțitoarele din avion, îmbrăcate mai modern, cele pe care le-am văzut erau în burqa, cu sau fără fața acoperită.
Concluzii
Riad s-a dovedit altfel decât mă așteptam: mai puțin conservator, mai puțin dogoritor (deși la 38C tot simți că te topești), un oraș care începe să se deschidă către lumea occidentală, dar nu e la nivelul de dezvoltare din Dubai. Am petrecut câteva ore și în aeroportul din Jeddah și a fost singurul loc în care am văzut femei saudite în burqa de alte culori decât negru: gri, bleumarin, verde închis. Poate lucrurile se vor mai relaxa în timp, dar încet.
Când am plecat de tot din Arabia Saudită și am ajuns în următoarea țară – Mauritius, am respirat ușurată: mă întorsesem la libertate, inclusiv aceea de a te îmbrăca cum vrei tu.
