Una din cele mai frumoase zile prin Peru a fost o zi de hiking & biking prin Rezervația Națională Paracas, un deșert pe malul Oceanului Pacific, cu peisaje vaste și priveliști spectaculoase. Iubesc deșertul și mă simt în largul meu singură în peisajele nesfârșite și pustii ca de început de lume: doar vulturi și creste muntoase, nisip și o rocă albicioasă cu aspect de plastic, oceanul Pacific și scoici în mijlocul deșertului. Locul ăsta e fantastic!
Pe bicicletă, după patru ani
Am învățat să merg pe bicicletă în 2017 și după ce am prins ceva curaj am căzut destul de stupid, la o viteză foarte mică. M-a durut umărul jumătate de an după aceea, așa că nu m-am mai urcat pe bicicletă decât de vreo 2-3 ori de atunci și deloc în ultimii doi-trei ani.
Asta nu m-a oprit ca atunci când mi s-a propus un tur cu bicicleta prin deșert să zic imediat DA! 😀 După ce am plecat de la agenție am început să mă gândesc ce fac…nici măcar nu eram sigură dacă mai știu să merg pe bicicletă după o pauză atât de lungă, darămite să fac un tur prin deșert.
Pentru că în prima zi când trebuia să merg pe Insulele Ballestas excursia s-a anulat, tipa de la agenție, văzându-mă cam dezamăgită, mi-a dat gratuit bicicleta ei pentru câteva ore, ca să mă plimb prin oraș. A picat la fix cadoul ăsta!
Spre surprinderea mea, deși sunt o mega-începătoare când e vorba de biciclit și n-am mai mers de atâta amar de vreme, nu am uitat cum se face asta. Cumva momentul acela când am învățat să îmi țin echilibrul pe două roți s-a întipărit pentru totdeauna în creierul meu, chiar dacă în continuare sunt temătoare și merg mai prost decât un copil de 2 ani.
M-am plimbat prin oraș până la marginea lui unde am tras cu ochiul la ceva ce părea a fi o viitoare piscină…sau altceva.
Cu bicicleta prin deșert
În ziua stabilită am luat bicicleta de la agenție și am plecat spre rezervație. Nici n-am plecat bine și mi s-a rupt sandaua, așa că a trebuit să mă întorc la hotel să-mi schimb încălțămintea. Fata de la agenție îmi spusese să o iau pe pista pentru biciclete de lângă șosea, dar mi-a fost frică să merg pe acolo și am luat-o prin oraș, unde e o pistă separată. Amuzant e că pista asta la un moment dat are o curbă pe care am luat-o și după 10 minute m-am trezit exact în același loc din care plecasem! Hai că începusem cu dreptul turul ăsta!
După ce am ieșit din oraș am ajuns într-o fundătură, a trebuit să o iau printr-un teren viran ca să ajung la intrarea în parc – drumul bun e ăla pe șosea. Aveam biletul de intrare în parc cumpărat, așa că am mai completat doar o declaracion jurada, de care nu scapi nicăieri în Peru.
Rezervația este o zonă protejată cu o rută turistică care trece prin mai multe puncte panoramice. Distanțele sunt mărișoare, dacă vrei să faci tot traseul îți trebuie o zi întreagă, eu nu aveam atâta timp la dispoziție și nici nu puteam merge la fel de repede ca alții.
În prima parte e un drum asfaltat pe care circulă și camioane care merg în capătul peninsulei. La un moment dat drumul se bifurcă: ruta turistică este un drum de pământ, iar șoseaua o ia în altă parte.
M-am oprit la Muzeul Civilizației Paracas lângă care este un punct de belvedere de pe care poți admira flamingo roz și alte zburătoare.
Așa arată drumul prin deșert. Mai treceau mașini, dar m-am întâlnit și cu două fete pe biciclete 😊
Am luat-o spre Cattedrale pe coama unui deal până la un punct de belvedere de pe care se zărea oceanul: era atât de frumos totul, mi s-a umplut sufletul de bucurie!
De acolo mergi pe tot felul de cărări pe malul apei, printr-o pustietate imensă, cu munți deșertici la orizont și peisaje nesfârșite. Parcul e destul de vizitat, dar e atât de mare încât în multe locuri ești doar tu și cu tine însuți. Plus bicicleta 😊
Voiam să ajung la Cattedrale, dar mi-am seama că este prea departe și am mers până la Yumaque, unde este o altă intrare în parc. Angajatul de acolo m-a întrebat dacă mai am apă și mi-a dăruit o sticlă ca să am până în oraș 😊 Alături e o plajă frumoasă, dar n-am mai coborât până acolo, era deja târziu și nu voiam să mă prindă seara în deșert.
La întoarcere am luat-o pe alt drum care coboară spre Paracas, așa că mare parte din drum n-a trebuit decât să-mi țin echilibrul pe bicicletă și mergea singură la vale. Undeva pe la mijlocul traseului am ajuns într-o zonă în care erau grămezi de scoici roz, deși oceanul era deja la câțiva kilometri distanță.
Am reușit să termin traseul cu bine, după ce am făcut probabil peste 20 de kilometri pe bicicletă și alți kilometri pe jos, prima dată când am mers atât de mult și pe teren denivelat. Dar a fost grozav! 😀 Sentimentul de libertate, de a fi viu în lume, prin niște peisaje atât de extraordinare…nimic nu se compară cu asta, cu bucuria explorării și a trăirii momentului, a propriei vieți!
Orice ați alege să faceți, nu uitați să trăiți clipa, să vă bucurați de ce vi se întâmplă și să vă creați singuri momente fericite. Nu așteptați să vi se întâmple de la sine, fiți un personaj activ în propriile voastre vieți. Serendipitatea, darul de a ți se întâmpla lucruri frumoase, le este dat celor care sunt prezenți în propriile vieți, când te deschizi către lume și ești pregătit să o cunoști și să te cunoști pe tine însuți. Deșertul e un astfel de loc fantastic care îți deschide sufletul spre măreția și frumusețea universului, te face să te simți recunoscător că ești parte dintr-o astfel de lume, în care frumusețea este multiplicată la infinit 😊
Lucruri utile
Închirierea bicicletei a costat 25 de soli pentru o zi, intrarea în parcul național costă 22 soli pentru două zile (e valabilă și pentru Insulele Ballestas). Traseul a fost în mare parte pe teren denivelat, îl poți face cu bicicleta, cu mașina sau cu ATV-ul, dar varianta cu bicicleta îți oferă mai multă libertate decât un tur organizat.
