Tokyo e atât de mare și totuși așa de ușor de explorat de către un nou venit! Mi s-a părut un oraș uimitor, organizat, gigant, dar fără să pară nicio clipă supra-aglomerat la cât de mare e și la câte milioane de oameni locuiesc acolo. Mai este, se pare, unul din cele mai sigure orașe din lume, și după ce ajungi acolo pare absurd să îți imaginezi că vreunul dintre japonezii aceia extraordinar de politicoși și cuviincioși ar putea avea fie și cel mai mic gând infracțional.
„I can make my dreams come true”
Săptămâna trecută, oarecum plictisindu-mă într-un tren care nu mai ajungea la destinație, am mâzgălit cu pixul pe o broșură: „I can make my dreams come true„. Aș fi putut numi dintr-un foc visuri a căror realizare nu o puteam controla în niciun fel, dar tot îmi suna bine chestia de mai sus pentru că știam că ”I can make SOME dreams come true” și asta mi-era de ajuns. Ce rost are să visezi la întâmplări minunate dacă tot nu faci (nu vei face) absolut nimic ca să le împlinești?
Nu vreau doar să visez, vreau să mi se și întâmple în realitate. Măcar o parte, dacă nu tot ce este bun pe lume. Am avut visuri cam îndrăznețe și așteptări prea mari – de la alți oameni, în special. Dar nu pentru că aș fi țintit eu imposibilul, ci pentru că oamenii pur și simplu nu mai îndrăznesc să viseze, își creează singuri piedici imaginare, găsesc motive pentru care nu se poate, li se pare că nu merită, că le lipsesc banii, tinerețea, curajul, etc., dar a visa e întotdeauna primul pas: 50% din realizarea a ceva se produce în gând – acela că poți, restul e doar rutină, sunt rotițe pe care tu le pui în mișcare și din când în când le mai dai un brânci ca să nu se oprească. Se mai miră cineva că oamenilor care nu îndrăznesc să viseze nimic li se întâmplă ceea ce ei așteaptă, adică… nimic?
București – Tokyo
Într-un fel prima călătorie intercontinentală este ca prima călătorie în străinătate: ai aceleași emoții și aceleași bucurii copilărești, ca și cum nu ai mai mers niciodată cu avionul. Pe 2 august, după ce mi-am ridicat cele două boarding pass-uri care urmau să mă călăuzească în Japonia, eram cea mai fericită pasageră din Aeroportul Otopeni.
Sigur că starea asta de euforie nu a ținut la nesfârșit, după 2 ore și jumătate de zbor până în Moscova, 2 ore de escală în care n-am făcut altceva decât să străbat terminalele ca să ajung la cel pentru zborul meu și după încă 9 ½ ore de zbor nu îmi mai trebuia nimic, decât un somn bun și odihnitor.
Am zburat cu Aeroflot, o companie care nu are cea mai bună imagine de pe piață, deși pe nedrept: dacă până la Moscova am zburat cu o aeronavă așa și așa, de la Moscova la Tokyo am zburat cu un Airbus A330-300 care avea inclusiv WiFi la bord, dar cu plată, așa că m-am abținut să fac live blogging de la 10.000 m altitudine 😊 În rest cele 10 ore de zbor au trecut mai repede decât aș fi crezut și pentru că am zburat în cursul nopții am și ațipit de câteva ori. Cum mă trezeam mai aruncam un ochi monitorului care ne arăta unde suntem: oooo, suntem deasupra Siberiei, tot îmi doream eu să ajung și acolo cândva 😊
A doua zi dimineața, pe la 10.30, aterizam în Tokyo. Completasem în avion fișa aceea pentru Immigration services sau cum s-o numi, am stat la ditamai coada la pașapoarte, mi s-a făcut poză, mi s-au luat amprentele degetelor arătătoare de la ambele mâini (de chestia asta chiar nu știam) și am ajuns la vamă, unde, la răspunsul meu la întrebarea ce orașe voi vizita (Tokyo, Kyoto, Osaka) vameșul a fost interesat doar de Osaka și dacă am, oare, prieteni acolo. Nu aveam. You travel alone? Da, măi, și nu am prieteni în Osaka printre Yakuza, îmi venea să îi spun…
Asakusa și Templul Sensō-ji. Primirea în Tokyo
Gata, am intrat în Japonia! Acum urma partea mai stresantă pentru mine la momentul ăla, și anume să ajung la hotelul din Tokyo călătorind printr-un oraș care e cea mai populată metropolă din lume (13 mil. locuitori sau doar 8,9 milioane dacă iei în considerare doar cartierele din Tokyo), într-o țară care folosește 3 sisteme de scriere și în care nu am mai fost niciodată.
Aeroportul Narita e la 60 de km distanță de Tokyo așa că îmi făcusem temele de acasă și, după ce am consultat site-ul aeroportului, am zis că cel mai bine e să iau trenul Keisei Skyliner la care primeam și un abonament de o zi sau două zile pe metroul din Tokyo. Prețul? 2.980 Yen, adică aproximativ 100 de lei, destul de scump pentru un transfer de la aeroport cu trenul. Ulterior, adică în ultima zi în Tokyo, aveam să constat că toate trenurile astea rapide de la Narita cu prețuri mari sunt doar pentru turiștii străini. Există trenuri locale care fac cu 20 de minute în plus și costă jumătate din prețul celorlalte și cu care circulă aproape exclusiv localnicii care știu de ele.
Am luat deci Skyliner-ul din Narita, am coborât la Ueno și de acolo am luat metroul spre Asakusa, care se pronunță Asacsa, de era să nu înțeleg la început încotro mă îndrept. În stație la Asakusa, ușor confuză și foarte obosită fiind, zăresc o măsuță pliantă pe care scria ”Information” – doi japonezi se agitau pe acolo, unul m-a zărit și a venit să mă întrebe dacă sunt ok. Da, zic, dar caut să ajung la hotelul cutare.
Da, imediat, sare japonezul și ia harta zonei și începe să caute hotelul, se mai uită pe rezervarea mea să vadă adresa apoi, victorie, l-a găsit și îmi spune pe unde să o iau. Trebuie să trec pe lângă templul Sensō-ji și apoi, când ajung la stradă, să o iau la stânga. Temerile mele că în Tokyo o să-mi fie greu să-mi găsesc locul de cazare se spulberă, nu mi-a venit să cred ce simplu a fost și ce iute am ajuns acolo.
Partea mai proastă a fost că, o dată ajunsă la hotel, mi s-a spus că check-in-ul se face la ora 16.00. Poftim?!? Era ora prânzului, muream de oboseală și aveam să aflu că nu mă pot caza, face un duș și dormi 20 de ore. Nu încă…
Sensō-ji
M-am resemnat, mi-am lăsat bagajul acolo și am plecat la plimbare. Sensō-ji e unul din cele mai frumoase temple din Tokyo, este mare, colorat și plin de viață, are o arteră comercială de mici buticuri care vând suveniruri sau mâncare proaspătă, e forfotă tot timpul și miroase a bețișoare parfumate arse, e mi-nu-nat.
Pentru că am stat 5-6 zile în Tokyo în total am avut ocazia să trec pe lângă templul ăsta în fiecare dimineață și în fiecare seară în drum spre metrou. Dimineața era răcoare și puțină lume, îmi luam o cafea rece la cutie și ceva de mâncare (m-am îndrăgostit de cafeaua asta rece cât am stat acolo), mă așezam în apropierea templului și priveam lumea, templul și pagoda de alături. Era un început de zi perfect 😊
Ginza
După Sensō-ji, pentru că încă nu se făcuse ora 16.00, am luat metroul spre Ginza. Am aterizat în mijlocul unui cartier complet diferit, cu clădiri înalte și magazine exclusiviste. Pe una dintre străzi se oprise circulația mașinilor și oamenii se odihneau pe bănci în mijlocul bulevardului, era o atmosferă foarte plăcută pentru plimbare, dar oboseala din ultimele 24 de ore începuse să își spună cuvântul.
Cazarea în Tokyo
Am plecat spre hotel cu speranțe mari, dar realizând brusc pe drum că încă nu am schimbat banii în Yen. M-am uitat peste tot după un exchange care în orice oraș mare îți sare în ochi, de-a dreptul, dar care în Tokyo nu se vedea nicăieri. Nimic, așa că hotărăsc să scot de pe card, găsesc un loc cu multe bancomate, dar, surpriză, nici unul nu-mi acceptă cardul meu european pe care mi-l scuipă de fiecare dată afară și-mi amintesc că citisem despre asta pe net, doar la poștă, se pare, și la bancomatele Citibank, de unde mai scosesem bani la aeroport, pot să-mi folosesc cardurile. Mai rău decât atât, întrebând pe cineva de un exchange aflu că e sâmbătă (doh…) și sâmbăta acestea sunt închise!
Ce pot să fac…, hotărăsc să mă duc la hotel și să îi propun recepționerei să plătesc cu cardul. Nu se poate, n-au POS (!). Le propun să le plătesc doar prima noapte pentru care aveam Yen sau să le plătesc în USD – nu se poate, trebuie să plătesc toată suma. Și după toate orele de așteptat în avioane, pe aeroporturi, în oraș așteptând să facă ora de check-in îmi pierd controlul și mă enervez, recepționera este vizibil șocată și surprinsă (nu am văzut niciodată un japonez care să ridice vocea sau să pară cât de puțin nervos în două săptămâni petrecute acolo), îmi tot repetă să mă duc la un bancomat, dar eu tocmai fusesem acolo și cădeam din picioare de oboseală și numai gândul să mai merg pe jos încă 5 minute mă termina efectiv. Se pare că totuși mai era un exchange deschis sâmbăta și-mi explică unde e, oferindu-mi chiar să plătesc acum doar prima noapte de cazare și mâine restul, adică tocmai ceea ce eu îi rugasem inițial și la care primisem un refuz destul de ferm.
Ce rost mai avea oferta lor acum? Am plecat să caut exchange-ul acela care era pe lângă metrou, dar, iarăși, nu se zărea nicăieri. Noroc cu stația de poliție de acolo (în Japonia sunt mini-stații de poliție la fiecare 3 colțuri de stradă) unde un polițist îmi explică pe unde să o iau. Da, era chiar în fața mea, într-o clădire fără nici un semn în stradă care să te facă să bănuiești că acolo se găsește un exchange office. Da, era deschis și finally am schimbat banii, mi-am făcut check-in-ul și am dormit dusă vreo 14 ore neîntrerupte. Fus orar, jetlag? Nu mai conta, a doua zi dimineața când m-am trezit era și pentru mine dimineața și o nouă zi într-o nouă țară, a 40-a pe care o vizitam: Japonia 😊
Tokyo Cruise
A doua zi după sosirea în Japonia m-am trezit odihnită și pregătită să explorez orașul; deh, doar dormisem “decât” 14 ore. M-am oprit întâi la un Lawson să îmi iau ceva de mâncare (Lawson e unul din lanțurile de mini-market care împânzesc Japonia, pe lângă FamilyMart, 7eleven și altele) și am căscat din nou ochii la felurile de mâncare complet diferite de la ei: onigiri (în formă de triunghi, făcut din orez umplut cu diverse și învelit în alge), daifuku (Daifukumochi, o prăjiturică gelatinoasă din orez cu diverse umpluturi, de exemplu… hm, fasole roșie dulce, care, uimitor, este bună într-un desert), sushi everywhere, tăiței soba (din hrișcă) cu diverse, ș.a.m.d. Dar cea mai fană descoperire a fost, trebuie să recunosc, cafeaua rece la cutie pe care o sorbeam ca pe nectarul zeilor în zăpușeala fiecărei dimineți.
Pentru că prima mea întâlnire cu Japonia a fost, de fapt, cu clima: cald și umed și deși aveam să mă plâng în sinea mea de aceste prime zile în Tokyo ca fiind “prea cald, dom’le!”, ulterior, după ce aveam să ajung la Kyoto, acea saună înțesată de temple a Japoniei, clima din celelalte orașe avea să mi se pară plăcută, bună și “da’ măcar adie un pic vântul și parcă nici așa cald nu e!”.
Deci am încercat un onigiri, sushi și-un daifuku și onigiri n-am mai încercat după aceea că nu mi s-a părut chiar așa de supercalifragilistic. Mergând spre metrou și făcându-mi planul pentru ziua respectivă m-am gândit ce ar fi să trec râul (cum s-o numi, doamne? Later edit: se numește Sumida) până la Tokyo Skytree, care părea a fi aproape, și, ajungând la râu, am zărit un Tokyo Cruise și m-am gândit cum ar fi să mă plimb cu vaporașul ăsta frumos așa că ăsta a fost planul meu pentru prima parte a zilei. Am făcut doar o parte din traseul vasului, până la Hinode, pentru că la Odaiba nu era stație de metrou și-am zis să nu mă rătăcesc, totuși, chiar din prima zi.
Cred că am trecut pe sub 1000 de poduri (de fapt sunt doar 13) și îmi tot repetam “Sunt în Tokyo, chiar am ajuns aici” – adică trăiam starea fericită de început de vacanță, când nici picioarele nu te dor și nici portofelul nu începe să plângă de foame. La Hinode m-am dat jos și am luat-o la întâmplare pe stradă – văzusem pe hartă că în apropiere e Tokyo Tower (alt turn), un fel de Tour Eiffel roșu japonez, și voiam să ajung la el și de acolo mai vedeam.
Tokyo Tower
Dar iată-mă ajunsă la Tokyo Tower, care nu cea mai frumoasă construcție din lume, dar e un fel de simbol al orașului și e roșu. Pentru cine are un chef nebun să urce câteva sute de trepte până în vârf la 36C la umbră și 65% umiditate și să mai și plătească pentru asta, răsplata e o vedere panoramică a orașului și-un semi-infarct. Pentru cine e leneș și cu buget redus, există Metropolitan Government Building care e gratis, are lift cu aer condiționat care te catapultează la etajul 45 unde te așteaptă automate pline ochi cu sucuri reci.
Roppongi Hills
Dar înainte de Shinjuku, unde e această clădire magică de care ziceam mai sus, m-am oprit în Roppongi Hills, că tot era în drumul metroului meu. În Roppongi e păianjenul acela uriaș pe care îl mai vedeți prin ghiduri (drăguț băiat), dar și magazine scumpișoare unde o yukata (kimono like summer coat) costa vreo 45.000 Yen, adică 1500 lei. Inițial confundasem yukata cu kimonoul, dar kimonoul e, într-adevăr, o haină pentru ocazii speciale, din materiale mai scumpe, cu broderii și dichisuri – japonezele purtau mult yukata pe stradă și era o priveliște frumoasă să ajungi în Japonia și să le vezi portul tradițional încă viu și purtat de femei și bărbați deopotrivă 😊 Tot în Roppongi am găsit un bancomat Citibank, da-le-ar cineva sănătate, și am mai stors niște yen de ici și colo. Bine-ar fi să facă cineva o hartă a bancomatelor Citi din Tokyo pentru proștii care-și iau cardurile cu ei în Țara Soarelui “acceptăm doar carduri japoneze și, poate, și câteva chinezești, măi!”.
În Roppongi Hills, dacă nu vrei să faci shopping, poți să urci la nu știu ce etaj din cea mai înaltă clădire de pe deal pentru o vedere panoramică a orașului. Ați reținut, da? Pentru a privi orașul de sus poți merge la: Tokyo Skytree (lângă Asakusa, unde am domiciliat eu niște zile), Tokyo Tower (Tour Eiffel roșu japonez), Mori Tower în Roppongi Hills (shoppingg heaven pentru fashionistas) sau la Metropolitan Government Building, în Shinjuku (casa-mamă a funcționarilor din Tokyo). Toate “e” pe bani, mai puțin ultimul.
Shinjuku
Shinjuku este o gară și stație de metrou uriașă din Tokyo (în Japonia gările și stațiile de metrou se combină de cele mai multe ori) unde cred că am mers 15 minute doar ca să ies de acolo în direcția clădirii care mă interesa. O frumusețe rece, de sticlă și ciment, care mie mi-a plăcut – orașul viitorului, la o aruncătură de băț de templele budiste și altarele șintoiste sau de parcările cu acoperișuri de pagodă.
Cartierul e de clădiri de birouri și pentru că era weekend părea straniu de părăsit, de abia dacă mai trecea o mașină pe stradă (ok, exagerez un pic) – nu știu cât de workaholici sunt japonezii și câte weekenduri petrec la birou, dar în alte locuri din Japan când se făcea ora de închidere te anunțau cu 10 minute înainte că închid ca să poată trage lanțul la fix. În Nara, la o grădină pe care o vizitai în 5 minute (chiar atât mi-a luat să o vizitez) nu au vrut să mă primească la 5 fără 10 pentru că era 5 fără 10 și la 5 închideau.
Metropolitan Government Building are două turnuri, nord și sud, poți urca la etajul 45 în oricare dintre ele, e un lift special pentru turiști cu pază la parter (ți se uită prin geantă să n-ai vreo bombă la tine). Până sus îți țiuie urechile (ah, cât ador clădirile înalte, aș putea să-mi fac un scop în viață să vizitez cele mai înalte clădiri din lume), apoi ajungi în mijlocul unui etaj dedicat turiștilor – în centru sunt niște magazine de suveniruri cam spălăcite, dar unde am găsit, totuși, niște vederi (nu prea se găsesc vederi în Japonia, nu știu de ce, iar când găsești sunt de multe ori urâte sau se vând doar la pachet de 10-20). Repede, poze! Tokyo de la etajul 45 e nesfârșit, cerul pâclos, o hartă ne informa că în zilele senine în direcția cutare se vede Muntele Fuji, dar zilele senine apar o dată la 10 ani, ai mai multe șanse să prinzi un dezastru nuclear acolo decât pe Fuji-san în zare.
Pe nesimțite începea înserarea. Am avut o tentativă de a mă odihni într-un parc, spre bucuria exuberantă a țânțarilor locali care au dat năvală la sânge european, așa că am renunțat la natură în favoarea locurilor cu aer condiționat în care îmi puteam reveni după zăpușeala de afară, adică metrou, magazin, hotel, exact în ordinea asta. Despre hotelul-capsulă, ceva specific japonez, dar care începe să fie exportat și în alte părți ale lumii, într-un număr viitor dedicat special lor.
Îmi programasem online, cu o lună înainte, două vizite la cele două palate imperiale din Japonia, la cel din Tokyo (cel actual) și din Kyoto (cel din trecut). Luni la 10 dimineața trebuia să îl vizitez pe cel din Tokyo și tot luni (seara)era plecarea cu autocarul spre Kyoto (10 ore, by the way), așa că m-am trezit dis de dimineață, mi-am luat rucsacul și am plecat spre Tokyo Station, lângă care se găsește și Palatul Imperial.
Până aici toate bune și frumoase și cum stăteam eu în metrou am băgat de seamă că se aglomerează trenul și mi-am dat seamă că este oră de vârf, adică vreo 9 dimineață, amintindu-mi de acele fotografii simpatice cu înghesuială de zile mari în care șeful de peron sau ce-o fi împinge, înmănușat în alb, pasagerii în vagon, în metroul tokyot. Eu n-am prins așa ceva, era cam ca înghesuiala de la Obor, dimineața, nu mai rău. Însă când am ajuns în Ginza, unde trebuia să schimb trenul, s-a produs o busculadă la ieșire, un japonez a ținut morțiș să se bage în fața mea, eu am tras de rucsacul care se blocase între picioarele oamenilor și când am ieșit din vagon am călcat, din neatenție, exact între vagon și peron, adică în gol.
Urmarea a fost că m-am trezit urlând și căzută pe jos, bagajul căzut și el pe jos, vreo 10 japonezi s-au repezit spre mine, dar nici unul nu știa ce să facă, eu mi-am răsucit piciorul care era încă între vagon și peron și mi l-am scos de acolo (urlând în continuare, se înțelege) și-am purces să văd dacă mi l-am rupt sau nu. Părea să fie întreg, dar mă durea ca naiba, între timp m-am mai potolit și eu, japonezii s-au îndepărtat, șeful de stație a venit în fugă de vreo două ori să vadă dacă sunt ok, părea să fiu, deci trenul a plecat și el, iar eu a trebuit să mă ridic singură de pe jos pentru că, deși mulți viteji săriseră când am căzut, nici unul nu s-a gândit să-mi întindă o mână de ajutor. Mi s-a părut un pic ciudat.
Deci așa, eram abia la încetul călătoriei în Japonia și fusese cât pe ce să îmi rup piciorul. Am început să mă gândesc că dacă totuși am pățit ceva și încă nu-mi dau seama e de rău (cu o lună în urmă mama își rupsese un os mai mic la un picior și de abia după vreo 3 zile, când a văzut că se învinețește piciorul, și-a făcut radiografie și a aflat că are un os rupt). Chiar dacă teoretic asigurarea de sănătate m-ar fi scos din belea, nu prea poți vizita temple și umbla hai-hui cu piciorul în ghips, ăsta ar fi fost ghinionul ghinioanelor, blestemul călătorului și așa mai departe! Totuși, am mers șchiopătând mai departe, până când am realizat că pierdusem o grămadă de timp și eram aproape să ratez vizita la Palatul Imperial!
Problema e că vizita asta se face doar cu programare, sunt locuri limitate, și nu mai aveam când să o reprogramez – chiar dacă urma să mă întorc în Tokyo, nu cred că aș mai fi găsit vreun loc liber. M-am grăbit spre Tokyo Station unde la prima boxă găsită mi-am lăsat rucsacul (costă de la 200 de yen în sus în funcție de cât de mare e boxa, eu am plătit 400 yeni) și când am ieșit afară am realizat că nu știam exact încotro să o iau, zona fiind destul de mare, iar eu trebuind să mă prezint la o poartă anume a Palatului. Mai mult pe ghicite m-am luat după ceea ce părea să fie o chinezoaică la fel de grăbită ca și mine, presupunând că și ea se duce tot acolo. S-a dovedit că am avut dreptate și am ajuns la timp pentru vizită.
Așa cum sunt sigură că știți în Japonia e monarhie, iar curtea împăratului Akihito este acum în Tokyo (Edo, pe numele lui vechi). Domeniul se poate vizita în anumite zone, dar nu peste tot și nu în interiorul clădirilor, din motive de securitate. Vizita durează cam o oră, se merge numai în coloană, cu pauze doar când vrea “jandarmul” – nu se plătește bilet de intrare, turul este gratuit. Verificarea la intrare a fost superficială, adică nu mi-a cerut nimeni pașaportul, doar rezervarea pe care mi-o făcusem online.
Cu toții (un grup destul de mare) ne-am îndreptat spre sala de prezentare unde ni s-a pus un filmuleț în japoneză la care vorbitorii de engleză au primit un ghid audio pe care nu l-am putut corela cu imaginile de pe ecran, așa că am renunțat la el rapid. Mare greșeală, pentru că după ce am plecat încolonați să vizităm domeniul, ghid ne-a fost un fel de jandarm care vorbea, evident, doar în japoneză, și eu n-am “pricipit” nimica.
Cea mai frumoasă e însă priveliștea din zare: Palatul Imperial e înconjurat de un parc, iar dincolo de parc sunt numai zgârie nori: vechi și nou, laolaltă, absolut superb! Asta e partea din Tokyo care mie mi-a plăcut cel mai mult și unde mi-ar plăcea să revin, deși nu prea cred să se întâmple asta vreodată…
După Palatul Imperial am vizitat Grădinile Imperiale, un fel de parc cu intrare gratuită și înfățișare tipic japoneză, dincolo de care se profilau clădiri înalte. Apoi înapoi spre Tokyo Station printre clădirile de sticlă, trecând dintr-un mall în altul în căutarea restaurantului perfect pentru un festin cu sushi (curios, multe restaurante aveau mâncare europeană sau chiar chinezească sau tăiței sau orice altceva decât sushi). Cine să-și mai amintească de piciorul care mă durea? Cu siguranță nu eu, nu atunci, nu acolo…
Uneori pur și simplu stai pitit sub streașina unui templu oarecare ca să nu te facă ploaia ciuciulete și te rogi să se oprească torentul de afară pentru că n-ai nici măcar umbra unei umbrele la tine, iar parcul în care ai intrat tocmai se închide, iar strada animată pe care o vizitezi nu reușește să te anime și pe tine pentru că pur și simplu ești al naibii de obosit de ai putea să umpli un week-end întreg cu oboseala ta și tot ți-ar mai rămâne câte ceva pe dinafara. Vorbesc, desigur, de aceeași zi în care am vizitat Palatul imperial din Tokyo și în care am vrut să mai îndes ceva pe gura hulpavului călător. Mai vizitează ceva, Anca, timpul e scurt, când o să mai ajungi tu în Tokyo? Niciodată.
And here we go…
Ameyoko, niște străzi super animate de pe lângă gara din Ueno, cu mii de produse și magazine și oameni și o agitație care m-a dus cu gândul la țări mai vorbărețe decât Japonia, cum ar fi China (sper că e Ameyoko și nu altceva, ăsta e genul de detaliu care de obicei îmi scapă printre degete și trebuie să fac research după):
Și Tokyo Skytree, my nightmare, locul din care trebuia să iau autobuzul pentru Kyoto și care s-a dovedit a nu fi lângă turnul ăsta blestemat, ci la mama-naibii la juma’ de kilometru depărtare. Nu vreți să știți disperarea la ceas de seară a călătorului singuratic care nu poate găsi o adresă de care depinde cursul călătoriei sale…oricâtă bunăvoință ar avea japonezii, cititul hărților nu este punctul lor forte și aș putea adăuga că nici desenarea lor nu este: am întâlnit multe hărți în care vestul era nordul sau nordul era estul, de nu mai știai unde trebuie să ajungi. Da’ măcar turnul strălucește frumos în noapte și până la urmă eu am găsit ceea ce căutam, așa că totul e bine când se termină cu bine. Cel puțin așa zicea Shakespeare…
Ce am vizitat în Japonia
- La Nikkō, în munți
- Capsule Hotel sau cum e să dormi într-o capsulă
- O zi la Nara
- Departe de casă în Kyoto: temple, palate & grădini
- Mâncarea japoneză: love it or hate it?
- Accidental în Uji
- Cu shinkansenul de la Kyoto la Osaka
- Hituri românești în Osaka: Dōtonbori & Castelul
- Cu telecabina în Kobe
- Marele Budha din Kamakura
- Hakone: când muntele Fuji se arată
- Cât costă o vacanță în Japonia
Frumos povestit! Astept, in continuare, cu mare curiozitate, experientele tale prin Japonia.
Wow, ai vizitat deja 40 de tari! Te admir pentru perseverenta ta, pasiunea ta si, mai ales, pentru faptul ca ti-ai depasit orice piedica si frica imaginara, caci, pana la urma, nici lipsa banilor, nici a timpului, nici a companiei nu sunt adevarate obstacole pentru implinirea viselor.Eu recunosc: imi lipseste curajul!
Dupa ce te intorci din a 50-a tara, musai sa faci o sezatoare. Mi-ar placea sa te cunosc personal si sa aud prin viu grai povestile si experientele tale.
Ooo, a 50-a tara, oare care va fi aceea? 🙂 Acum, recunosc, nu ma mai grabesc atat de tare sa “bifez” tarile, mi-am propus sa-mi indeplinesc si visurile mai exotice, chiat ca pentru asta voi vizita cate o tara pe an 🙂
Multumesc pentru incurajare, poate va fi si o sezatoare candva, desi eu nu sunt o mare povestitoare prin viu grai 😛
E important ca in scris esti mare povestitoarew:)descrii atat de bine incat cititorul poate lua la cunostiinta multe din povestile tale.Te admir pt curajul de a pleca singura si de a-ti trai paiunea de a expora si cunoaste.Tine-o tot asa!
Multumesc 🙂
Apropos de lipsa POS, e interesant ca atunci cand pleci esti convins ca vei ateriza la mama si tata HITECH-ului de pe pamant si cand colo Japonia e atat de normala si traditionala de ai impresia ca tot ce stiai despre Japonia legat de tehnologie e minciuna. Asta pana dai cu ochii de toaletele "electrice" 🙂
Ehe, toaletele electrice si toatelele japoneze traditionale (turkish type) merita articol separat 😀
Altă lume! Felicitări pentru curajul de a o aborda… singură 🙂
Toata lumea imi mentioneaza curajul, dar zau daca e vorba de curaj aici 🙂 Nu stiu cum sa va mai conving ca e… simplu si usor 🙂
Supa miso ai mancat? Am incercat-o la un restaurant japonez din Israel, dar nu mi-a placut. Culmea, nici sushi, desi am incercat vreo 4 feluri de sushi.
Da, am mancat, mi-a placut foarte mult 🙂 Sushi mai mancasem, stiam ca-mi place. Altele insa nu au fost tocmai pe gustul meu, am sa scriu, probabil, articol separat despre mancare…
Eu am cascat ochii cat farfurioara de cafea cand am vazut capacele de toaleta Panasonic. Costau cam 600-700 USD. Clar merita un articol separat 🙂
Asa mult? Nu m-am uitat dupa ele prin magazine, dar am vazut ca sunt peste tot in Japonia…
fain articol.
Si mie mi-ar placea sa incep sa descopar Asia incepand cu Japonia. Am impresia ca e o tara friendly, scumpa DA, dar in aceelasi timp mai civilizata si mai putin "turistica" decat Malayesia sau Thailanda, tari in care se inghesuie toti cei care vad Asia for the first time!
Ma bucur sa aflu ca nu e atat de greu de patruns in Tokyo chiar daca pt cei peste 9 milioane de locuitori ai sai trebuie sa fie imensssss
Asta e si motivul pentru care am ales Japonia, e o tara “civilizata” si fiind totul organizat foarte bine (de exemplu transportul) e usor de calatorit.
WOW! Poza la care ai scris "I love Tokio", cea cu clădiri înalte în fundal şi rotocoale de piatră în prim plan aş face-o tablou pe peretele din faţa canapelei.
Daca vrei poza originala sa-mi spui 🙂
Buna! Felicitari pentru impresiile asternute pe blog! Scrii minunat si te invidiez pentru asta. Rugamintea mea este sa-mi spui cu ce fel de aparat ai facut pozele? TE rog! Iti multumesc pentru raspuns de pe acum!
Pozele din Japonia le-am facut cu un Sony Nex C3, acum am alt aparat 🙂
Din cate povestesti ai stat la Sakura Hostel. Asa e?
Nu, am stat la Asakusa Hotel Wasou.
A, vis-a-vis oarecum 🙂 Din Asakusa ( sau de peste rau din Sumida-ku unde de afla Tokyo Sky Tree / Solamachi ) se ajungea foarte usor si pe jos ( daca ai o oarecare rezistenta) in Ueno, Akihabara ( orasul electronicelor si barurilor cu tematica manga / otaku ), Ochanomizu ( unde e o catedrala ortodoxa ruseasca ) apoi in Marunouchi ( unde se afla Ginza, Tokyo Eki ( gara centrala ) si Palatul Imperial. Daca mai ajungi vreodata pot sa-ti fac un traseu. Fiecare cartier are centrul lui si atractiile specifice.
precizare : Ginza se afla de fapt in Chuo-ku dar e in imediata vecinatate a Marunouchi ( care face parte din Chiyoda-ku ) :))
Sper sa mai ajung 🙂 Japonia mi-a ramas la suflet si nici nu am apucat sa vizitez tot ce imi doream.
Eh, banuiesc ca atunci cand ti-ai revenit din " soc" erai deja acasa. Totul s-a intamplat prea rapid 🙂
F. interesante si utile postarile tale. Te rog sa-mi spui daca mergeai cu toti banii la tine sau lasai o parte din ei la hotelul-capsula. Ai cumparat dolari sau euro? De asemenea, luai pasaportul zilnic la tine sau o copie? Plec si eu in iunie in Japonia.
Si eu tot singura voi merge.
Da, luam totul la mine, bani si pasaport. Nu conteaza ce iei cu tine, USD sau EUR, eu am avut USD, din cate imi amintesc.
Multumesc!
Cardul VISA de debit (salariu) in lei este ok in Japonia?
Sunt foarte putine bancomate in Japonia de la care poti scoate bani cu carduri europene. Sfatul meu e sa nu te bazezi pe carduri, ci sa fie doar un back-up in caz ca…
Multumesc pt sfat si promtitudine!