Iată că a ajuns și la mine primul volum din Tetralogia napolitană, care a făcut mulți fani și la noi în țară. Am vrut să o citesc acum, cât am încă proaspete amintirile de la vizita mea în Napoli și pot înțelege, mai bine, spiritul acelei zone.
Prietena mea genială este prima carte din cele patru ale tetralogiei, alte două volume fiind publicate și la noi: Povestea noului nume (2), Cei care pleacă și cei ce rămân (3) și Povestea fetiței pierdute (4).
Povestea prieteniei dintre Elena (Lenù) și Lila (Raffaella, Lina) te captivează de la primele pagini: personajele pline de personalitate, mediul dur (și foarte sărac) în care cresc fetele și aventurile în care intră cele două te fac să aștepți cu sufletul la gură continuarea poveștii. Iar primul volum nu acoperă decât copilăria și adolescența lor!
Lenù și Lila trăiesc într-un cartier sărac din Napoli, departe de mare, fără să o vadă niciodată până târziu în adolescență. Să stai pe malul mării și să nu vezi marea până pe la 15-16 ani! Poate că ăsta e simbolul sărăciei acelor vremuri, mai mult decât viața închisă într-un mic cartier-ghetou, alături de golanii și mafioții locului, pentru care luxul suprem era să își cumpere o mașină și să ”dea” cu cele mai multe artificii de Anul Nou. Prietena mea genială este și o carte despre sărăcie, despre formele pe care o ia aceasta, despre lipsa de perspectivă a tuturor, dar mai ales a fetelor care aveau un singur viitor acceptat: căsătoria, familia și copiii. Atât.
Să mergi la școală peste limita celor patru ani obligatorii era o fantezie pentru oameni bogați. Lenù are parte de această șansă, care îi este refuzată prietenei ei, mai talentată, mai deșteaptă și mai frumoasă (în opinia Elenei, care o adoră). Sărăcia înseamnă presiunile familiei și ale societății, oprobriul public, când ceva depășește limitele lor de înțelegere, înseamnă mafia locală care conduce totul și are totul, fără a avea, de fapt, mai nimic. Căci bogăția unor Solara este, de fapt, un lucru ridicol. Și ei sunt tot niște prizonieri ai cartierului, la fel ca toată lumea. Scăparea este evadarea și depășirea limitelor. Dintre toți, numai Lenù o ia pe drumul acesta.
În timp ce Lila se transformă într-o femeie atrăgătoare, e pe punctul de a se mărita cu un negustor bogat și pare că a obținut totul, în realitate ea e cea care pierde. Pentru că viitorul ei se va scrie în limitele înguste ale unui cartier meschin și oricât de îndestulat îi arată viitorul, aceea este limita maximă a ceea ce poate deveni: soție și, probabil, viitoare mamă. Viitorul Elenei, în schimb, este unul deschis, în care orice poveste se poate scrie și-și poate găsi locul.
Când mă gândesc la plăcerea de a fi liber, mă gândesc la începutul acelei zile, la momentul în care am ieșit din tunel și ne-am trezit pe un drum drept cu vedeai cu ochii, drumul pe care, conform celor spune de Rino Lilei, ajungeai la mare dacă-l parcurgeai pe tot.
Dacă nu există iubire, devine aridă nu doar viața oamenilor, ci și a orașelor.
Tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei.
Am aflat în acel moment ce era plebea și mult mai clar decât în momentul în care, cu ani în urmă, mă întrebase Oliviero. Plebea eram noi. Plebea însemna acea disputare a mâncării împreună cu vinul, cearta aceea pentru cine era servit primul și mai bine, acea podea murdară peste care tot treceau chelnerii, toasturile acelea tot mai vulgare. Plebea era mama, care băuse și acum se lăsa cu spatele pe umărul tatălui meu, serios, și râdea cu gura până la urechi din cauza aluziilor sexuale ale negustorului de metale. Râdeau toți, și Lila, cu aerul cuiva care are un rol și-l duce la capăt.
