Prejmer: ploaie măruntă de toamnă, cu ceruri gri deasupra noastră. După cele 10-15 minute de vizitare a bisericii fortificate (atât cât îți ia să te învârți prin curte și prin biserică), o iau la întâmplare pe una dintre străduțe; case frumoase și liniștite, o frunză mică ce levitează în fața ochilor mei, probabil agățată de firul invizibil al unei pânze de păianjen, un cățel mic și negru ce aleargă bezmetic și fericit pe strada pustie.
Pe drum trece o bătrână pedalând pe bicicletă, imagine pe care n-ai s-o vezi prea curând în București – iată, îmi zic, ceea ce în alte țări civilizate este un lucru obișnuit și comun, ceea ce în București se încearcă a se promova ca o alternativă pentru o viață mai sănătoasă, adică mersul pe bicicletă, poate fi întâlnit undeva la țară, pe o uliță, ca un lucru absolut firesc pentru o femeie la vreo 70 de ani.
Lângă cetate, pe un petec de iarbă verde, niște căței se luptă pentru teritoriu – câștigătorul, un câine mare negricios, urcă în autocar de vreo 15 ori la rând și așteaptă, încrezător, o bucată de pâine, o firimitură, ceva. Dar ușile se închid și noi plecăm mai departe…
