Polovragi: mici noroace, hazarduri și potriveli

Mănăstirea Polovragi

Ca să ajungi la mănăstirea Polovragi treci printr-o serie de sate frumușele și sărăcuțe, cu case cu grădină în față, salcâmi peste tot și dealuri în spate; un singur nume am reținut – Drăganu – de mers odată la plimbare pe acolo, pe lângă casele jupuite de tencuială, lăsând să li se vadă coastele de lemn vechi, împletite pe diagonală.

La Polovragi, la mănăstire, livezile mărginesc calea de acces, cu stupi înșirați într-o parte; două curți mici, una pentru biserica principală, acum în renovare, și una pentru o altă bisericuță, mică și veche, în cealaltă. Locuințele călugărițelor sunt într-o clădire mare și făloasă, cam la fel ca mașinile SUV ale preoților. În zare se văd Cheile Oltețului, așa că nu te poți plânge de priveliște, este frumos.

Lângă poarta mănăstirii obișnuitul comerț cu nimicuri, iar lângă tarabe o băbuță dormitează lângă o găletușă cu brânză, în timp ce pe tăpșan vacile pasc netulburate. Ah, România…

Pădurea Polovragi, printre chei

Ca să ajungi la peșteră o iei pe lângă mănăstire, prin pădure, printre Muntele Căpățânii și Muntele Parâng care marchează intrarea în Cheile Oltețului. Jos, undeva în abis, curge râul Olteț care se zărește cu greu prin vegetația abundentă și malurile abrupte. Lângă intrarea în peșteră niște alpiniști dotați cu saci de iută strâng gunoiul aruncat de alții în albia râului – pet-uri, pungi, obișnuitele resturi lăsate de turiști.

De altfel, nici localnicii nu sunt mai breji: gunoaie voi mai găsi și pe la Baia de Fier, prin sat, pe lângă pârâu; doar astea sunt locuri publice, cum ar veni ale nimănui. Lângă peșteră mă agăț de un copac și mă uit în abis: urzici înflorite, pietre vălurite din care ies smocuri de iarbă, râul năvalnic… Totul prea frumos.

Peștera Polovragi

Cu ce impresii am ieșit eu din grotă, împiedicându-mă de droaia de copii care se revărsa spre fundul peșterii? Cu aceea că mi-au înghețat bocnă picioarele încălțate în teniși albi de orășeancă de la cleiul ăla rece și umed de pe jos; că dacă stai locului auzi cum picură apa de pe stalactite (sau stalagmite?!) și că apa e dulce la gust; că nu sunt lilieci la vedere, dar chiar dacă ar fi nu i-ai vedea pentru că peștera e cam întunericoasă; că peste tot sunt etichete acolo unde e ceva cât de cât mai ieșit din comun: sala piticilor, regele cu regina și vrăjitoarea (deși eu cred că aia era amanta, nu vrăjitoarea, și regina geloasă a schimbat etichetele), moartea și măgarul (?!) etc.

N-am mers până la capăt pentru că la un moment dat, recunosc, m-am plictisit și înghețasem de frig. A, și mai erau și dracii ăia mici care veneau tare din urmă, îi auzeam țiuind, și trebuia să îi evit cu orice preț – o coliziune frontală ar fi fost ucigătoare printre toate gâlmele alunecoase de acolo.