Quepos e un mic hub de transport la Pacific, unul din puținele orașe cu autogară din zonă și principalul punct de acces pentru Parcul Național Manuel Antonio.
Vedere din Quepos
Am stat acolo două zile ca să pot vizita parcul și în prima zi am ieșit să mă plimb: orașul e mic, dar are o promenadă pe malul oceanului de unde se vede plaja. Și cum a fost o zi cu cer spectaculos, am luat-o într-acolo.
Plaja din Cocal, satul alăturat, e pe malul unui golf natural care se traversează cu feribotul. E o trecere de două minute, pentru care plătești o sumă modică (200 de colones, 1.3 lei). Câțiva metri mai încolo începe plaja publică, lungă și destul de pustie la ora aia. Casele din sat sunt construite chiar pe plajă, la flux cred că le intră apa oceanului în curte 😀
Plaja din El Cocal
Am stat un pic acolo și m-am uitat la un copil care juca fotbal cu valurile: arunca mingea oceanului, valurile i-o aduceau înapoi, sărea pe spate și cădea în apă, apoi o lua de la capăt. Fericirea poate fi atât de simplă când ești copil, nu ai nevoie decât de tine și ceva cu care să te joci și e suficient. Instantaneu m-am gândit la ideea de succes pe care ne-o vinde societatea, mai ales cea din vest: să ai un job bine plătit și să fii workaholic, să lucrezi până noaptea târziu într-un birou de sticlă și apoi să-ți iei 5 zile de vacanță din salariul greu câștigat ca să mergi în vacanță să te relaxezi într-o țară exotică, precum Costa Rica, fără să realizezi că de fapt ți-ai vândut timpul pentru niște bani în plus pe care nu ai când să îi cheltuiești cu cap.
La plecare, de parcă trebuia să mi se confirme încă o dată că oamenii și animalele simt, uneori, la fel, a venit și-un câine ciufulit, dornic de mângâieri. A stat la gâdilat până a venit un val mare și l-a făcut ciuciulete, după care a alergat în apă și în jurul meu, bucuros nevoie mare. O mică lecție de la copii și căței: să nu uităm să ne jucăm din când în când și să ne bucurăm că suntem aici.
