Heidelberg: castelul, Anul Nou și Philosophenweg

Heidelberg într-un city break de Anul Nou: vizită la castel, plimbare pe Philosophenweg, ceva fulgi albi și priveliști de toamnă.

Castelul din Heidelberg

Castelul este principala atracție din Heidelberg și unul dintre motivele pentru care am ales să îmi petrec Anul Nou acolo: domină orașul vechi de sus, de pe un vârf de deal, are o grădină care a fost considerată la vremea ei a opta minune a lumii (exagerat, totuși) și îți oferă, de pe terasa sa, cele mai frumoase panorame cu orașul vechi (Altstadt).

Datorită castelului, orășelul universitar, de altfel foarte pitoresc, este celebru în lumea întreaga și asaltat de turiștii care vizitează doar castelul și apoi pleacă repede mai departe.

Speram să îl văd acoperit de zăpadă și strălucind în lumina artificiilor de la miezul nopții. N-a fost să fie: în prima zi a plouat mocănește încontinuu, iar umezeala și frigul făceau tot posibilul să mă alunge undeva cât mai aproape de o sobă fierbinte sau măcar un ceai călâi.

Dar aveam un plan și o dorință la care mă gândisem îndelung, așa că n-am renunțat ușor: am urcat aleea lungă care duce la castel (10 minute la pas, dar se poate ajunge sus și cu funicularul) și m-am pus pe vizitat.

Castelul este mare, așteptați-vă să petreceți acolo câteva ore, mai puțin ar fi păcat. Fiind construit în mai multe etape, de persoane diferite și în stiluri amestecate, castelul nu are un aspect unitar, lucru care se observă și cu ochiul liber când îl privești de pe malul râului Neckar. În plus, la un moment dat a fost abandonat și sătenii de pe vremea aceea s-au apucat să care piatra ca să-și construiască locuințele proprii.

Dacă te uiți cu atenție prin Heidelberg vei observa că mai tot ce a fost construit din piatră e roșiatic – o culoare specifică zonei – de la poduri, biserici, alei pietruite; până și solul din Heidelberg e roșu-cărămiziu.

În prețul biletului pentru castel este inclusă și o intrare la Muzeul Farmaciei și una la Butoiul cel Mare. Deutsches Apotheken Museum a adunat mobilier folosit de farmaciile din secolele trecute, recipiente, ingrediente și instalații pentru pregătit licori și altele asemenea. Muzeul e mic, drăguț și interesant.

Marele butoi sau Grosses Fass este exact cum îi zice și numele un butoi imens care poate conține peste 221.000 litri de vin, dar momentan nu mai ține vin, ci turiști care se urcă pe spatele lui cu ajutorul unei scări și apoi coboară pe partea cealaltă după ce au fotografiat butoiul din toate părțile.

Personal nu am prea înțeles fascinația pentru acest Grosses Fass, dar deh…l-am fotografiat și eu, la fel ca și pe frățiorul său mai mic, Kleines Fass.

Grădinile, care oferă și ele panorame frumoase asupra orașului, se pot vizita gratuit. E un parc terasat cocoțat pe o stâncă deasupra văii și un loc preferat de localnici pentru o plimbare de după amiaza. Poți coborî după aceea pe serpentine până în orașul vechi, aproape de o piață cu tarabe cu cârnați sfârâind, turtă dulce și gluchwein, așa, ca să te mai dregi un pic după tot efortul depus.

Maimuța și oglinda: Heidelberg Altstadt

Dacă ajungi prin Heidelberg trebuie să vezi neapărat maimuța cu oglindă în mână – stă de strajă lângă Podul vechi, cu doi șoricei alături, și se spune că dacă îi atingi degetele te vei întoarce în oraș, dacă atingi oglinda vei avea parte de bunăstare, iar dacă atingi șoriceii – fertilitate.

Brückenaffe – maimuța podului – este o tradiție mai veche din Heidelberg, de prin secolul 15, un memento pentru cei care trăiau în orașul vechi sau în afara lui că unii nu sunt mai buni decât ceilalți și că înainte de a traversa podul n-ar strica să-și amintească lucrul ăsta uitându-se în oglindă.

Acum maimuța este o oprire obligatorie pentru turiștii care ajung acolo și care se fotografiază de zor cu ea. Am atins și eu oglinda, degetele și șoriceii, înainte de a traversa podul de piatră.

Heidelberg nu este un oraș mic. Afli lucrul ăsta dacă iei din greșeală autobuzul în direcția opusă, traversând toată urbea prin nenumărate serpentine și ajungând în capătul celălalt al orașului, așa cum am făcut eu preț de 28 de stații la dus și 28 la întors. După atâtea curbe, opriri și întoarceri mă simțeam ca într-un carusel, undeva la munte, noaptea târziu, dacă un astfel de carusel există pe undeva.

Altstadt în schimb, adică orașul vechi, se poate vedea la pas și e chiar recomandat să îl vedeți așa. În primul rând pentru că în Altstadt se găsește Hauptstrasse care se laudă a fi cea mai lungă stradă pietonală din Germania. Sunt zeci de magazine care o împânzesc și sute de oameni care tropăie pe acolo, așa că mai interesante sunt străduțele secundare pe care te poți rătăci dinadins și micile piețe din care se zărește castelul.

Biserica Sfântului Spirit domină orașul vechi cu turla sa înaltă. Înăuntru, aproape de intrare, era un panou cu multe bilețele scrise de mână prin care oamenii spuseseră ce își doresc: „lieben”, „family” sau „laugh”.

Ce altceva mai puteți vedea în Heidelberg? Universitatea cu librăria sa și închisoarea studenților, câteva mici muzee, o grădină botanică și una zoologică, un turn de televiziune în care se poate urca, o plimbare cu vaporașul pe râul Neckar (vara), diverse case și palate. Mi-a plăcut mult Heidelberg – vara trebuie să fie și mai frumos. Dacă aveți ocazia mergeți și acolo, nu-l ocoliți.

Anul Nou la Lotte, în Heidelberg

Mi-am petrecut Anul Nou în sufrageria hostelului din Heidelberg alături de Carmen – proprietara, doi dintre prietenii ei și o coreeancă din Bruxelles pe nume Moon.

Carmen pregătise o salată cu paste (noodle salad, foarte bună), așa că toți am sporovăit un pic despre călătorii iar la miezul nopții am ciocnit un pahar cu vin alb și ne-am urat ”Happy New Year!”. A fost bine. Mi-a fost bine.

Venind dintr-o țară în care revelionul este la mare preț, iar pregătirile se fac cu multă vreme înainte, am fost curioasă să aflu cum se petrece în Germania. ”În club, de obicei”, mi-a spus Carmen, iar colegele de cameră nemțoaice s-au grăbit să confirme lucrul ăsta ștergând-o devreme într-un club heidelburghez. În cameră n-au mai rămas decât cele două chinezoaice care au dormit duse în timpul mărețului eveniment, cu valizele uriașe legate bine cu un lanț de piciorul patului.

Sunt trei hosteluri în Heidelberg, dar chiar dacă ar fi fost 100, tot Lotte mi-ar fi plăcut cel mai mult. Se găsește chiar lângă clădirea funicularului și la doi pași de aleea care urcă spre castel, foarte aproape de podul vechi care traversează Neckar-ul. Camera de zi de care vă ziceam mai sus e una dintre cele mai plăcute întâlnite până acum într-un hostel, un mic colț intim și confortabil.

Imaginați-vă o cameră mică, cu cărți stivuite pe latul a doi pereți, cărți aranjate după categorii și limba în care au fost scrise; sunt și cărți în engleză și, dacă îți face vreuna cu ochiul foarte tare și vrei s-o iei cu tine acasă, ești poftit să faci asta, numai să lași alta în loc. Schimb de cărți, adică.

Într-un colț e calculatorul (acces gratuit) lângă care mă retrăgeam seara cu un bol cu cereale cu ciocolată și lapte rece în față și-mi citeam emailurile, Facebook-ul și vremea (a plouat mocănește mai tot timpul, de aici și interesul meu subit pentru meteorologie).

Pe peretele din fundul camerei erau agățate multe poze sepia cu Carmen, fotografii făcute prin călătoriile ei prin lume (Noua Zeelandă, Europa, Asia). Pe peretele perpendicular era o hartă a lumii unde fiecare putea înfige un ac în locul din care a venit.

Din păcate eu nu eram prima din România care ajunsese la Lotte (mai erau două ace puse undeva prin Transilvania), dar eram prima din București (sic!) – așa că m-am ales cu un ac doar al meu printre sutele deja înfipte. De atunci mă tot gândesc de unde aș putea face rost de un suport din acela buretos pentru harta mea de acasă. Să înfigi ace în ceva e foarte distractiv 🙂

Mai sunt o canapea și niște fotolii în jurul unei măsuțe pentru cafea, dar și o masă mare de lemn cu scaune grele. Seara nemțoaicele stăteau la măsuța mică și jucau un fel de Monopoly, chițăind tot timpul, eu mă cufundam într-un fotoliu și ”citeam” cărți cu poze din Pekin, rugându-mă să se oprească ploaia, să îmi treacă răceala care îmi dădea de furcă sau, dacă nu, măcar să ningă așa cum visasem la început.

Camera aia, prin care trecuseră zeci, sute de călători din toată lumea (din care cam 30% asiatici, conform statisticilor proprietarei), era un loc în care puteai visa în liniște la alte destinații din lumea asta mare – totul părea posibil și simplu și bun. Stăteam cu albumul ăla cu poze din Beijingul anilor ’80 în poală și cu zeci de șervețele pitite prin toate buzunarele și mă simțeam, într-un fel, acasă.

”Care-i cel mai frumos loc în care ați fost?” i-am întrebat pe cei cu care am sărbătorit Anul Nou. Noua Zeelandă, zice Carmen. Africa de Sud, Vancouver, spune altul. Vancouver, da… confirmă coreeanca. ”Dumnezeule, câte locuri mai am de văzut în lumea asta, când o să știu că am văzut cel mai frumos loc din lume?” mi-am spus în ultima seară, luând în palme ceașca fierbinte cu ceai și privind pădurea de ace înfipte în harta de vizavi. Nu văzusem nimic până atunci, nimic.

Philosophenweg, drumul filozofilor

Imaginați-vă că este toamna târziu și vă începeți ziua cu o plimbare prin pădure; pe cărare trec pe lângă voi tineri alergând, doamne plimbându-și cățelul și oameni care vor să ia o gură de aer curat.

În vale se zărește orașul, iar pe la orele 11 încep să bată clopotele, cântând neîntrerupt pentru vreo 15 minute până când te obișnuiești cu muzica lor și uiți să le mai asculți. Afară sunt 13 grade Celsius, totul este jilav, verde, cu un aer proaspăt de primăvară. Este 1 ianuarie 2012 și vă aflați în Heidelberg, Germania.

Prima dată am aflat de oraș dintr-un articol, apoi l-am reîntâlnit în cartea lui Liiceanu – Scrisori către fiul meu. Ceva mai târziu, tot într-o carte – Prima mea călătorie în străinătate – am dat peste amintirile lui Matei Pleșu din acea perioadă, când își vizita tatăl, aflat și el în Heidelberg. Am devenit curioasă: ce e cu orașul ăsta, unde se găsește, cum ajung acolo? De Anul Nou m-am dus să îl văd cu ochii mei.

După ce în prima zi vizitasem castelul și orașul, a doua o rezervasem pentru Philosophenweg și hoinărit prin pădurile din jur. Cărarea filozofilor șerpuiește domol prin pădurea de pe dealurile ce mărginesc râul Neckar, se intersectează cu alte trasee care urcă tot mai sus, printr-o ceață groasă.

Am ajuns acolo pe niște scări ce pornesc chiar de lângă Podul Vechi – de sus zărești în vale orașul și castelul Heidelberg, apoi doar pădurea, marcajele și câte un semn care te avertizează că pe acolo trec iepuri: ești în mijlocul naturii și în același timp ești aproape de oraș și de civilizație.

Dacă tot ajunsesem pe Philosophenweg, de ce să nu continui plimbarea până pe Heiligenberg? Este un deal pe care se găsesc câteva ruine interesante și se poate ajunge pe traseul Philosophenweg – Bismarksäulenweg – Michelsberg. Urcând dealul ajungi, la un moment dat, chiar în mijlocul norului de ceață ce învăluia fiecare vârf de deal din Heidelberg în acea primă zi din an, transformând pădurea într-una fantomatică, ireală și incredibil de frumoasă.

Prima oprire – ruinele Bisericii Sfântul Ștefan, un turn singuratic în care poți urca până în vârf, pentru o privire asupra orașului. Din mănăstirea benedictină construită în secolul 11 nu au mai rămas acum decât fundațiile.

După un alt sfert de oră de mers pe jos ajungi la un alt obiectiv: Thingstätte, un amfiteatru în aer liber construit de naziști în 1935. Te poți plimba liber prin spațiul acum părăsit – din vârful treptelor, din cel mai înalt punct al dealului învăluit de ceață, ai senzația că privești într-un hău infinit: nu se mai zărea nimic în jur, nici oameni, amfiteatru sau pădure.

Abația Sfântul Mihai, construită pe ruinele unui templu celtic, se găsește la doar câțiva pași de Thingstätte. Și din ea au mai rămas doar ruinele și un turn mai înalt în care urci cu teamă pe treptele umede și înguste. Locul a fost abandonat încă din secolul 16, dar este îngrijit și e fermecător, numai bun pentru colindat într-o după amiază de vacanță.

Pe Heiligenberg se poate ajunge și cu mașina, drumul asfaltat ducând într-o parcare de unde se merge pe jos până la Thingstätte și Abația Sfântul Mihai. Există și o grădină de vară în apropiere, pentru cei care merg acolo în sezonul cald.

Una peste alta o plimbare pe Philosophenweg și Heiligenberg îți poate ocupa toată ziua. La coborâre nu îți mai rămâne decât să privești încă o dată Heidelberg de sus, dintr-un pavilion de lemn, și să te oprești direct într-una dintre multele cafenele din orașul vechi, pentru un Gluchwein și niște cârnați prăjiți – așa, ca să compensezi pentru toată energia consumată mergând pe dealurile din Heidelberg.

Cum ajungi în Heidelberg

Din București poți să zbori în Stuttgart, apoi iei trenul până în Heidelberg.