Perugia: când îți bate ploaia la fereastră

Am stat într-unul din palatele Borgia, în centrul Perugiei. Nu am știut că fusese un palat, între timp clădirea fusese renovată de mai multe ori și își pierduse atributele măreției, dar în sala de primire, cu o terasă largă cu vedere spre dealuri, am zărit tavanul pictat și l-am lăudat pentru frumusețe. “This was a Borgia palace”, mi s-a răspuns. ”Really?!”

Din camera mea mobilată modern (și auster) am auzit ploaia răpăind în geam, într-o dimineață. Tare, cu furie, de parcă voia să deschidă cineva obloanele cu orice preț. Ceața înghițise jumătate de oraș, ca un nor malefic, în timp ce afară ploaia turna cu găleata. Ce loc fantastic, de piatră îmbibată de umezeală și ziduri amintind de un ev mediu îndepărtat, cu un nume poetic – Umbria! Părea că toate umbrele trecutului se adunaseră între zidurile acelor case cărămizii, pe străduțele labirintice din Centro Storico.

Dar câte palate au avut și Borgia ăștia? Probabil multe, prea multe pentru un muritor. Din cel în care am stat eu a rămas tavanul și câteva obiecte vechi ici și colo. La plecare, văzând că îmi place camera și o fotografiez, doamna de la recepție mi-a spus că au și o bibliotecă. Nici nu observasem ușa discretă în spatele căreia se ascundea ditamai camera plină ochi cu cărți. Ah, de ce n-am știut de ea mai devreme?! Mi-aș fi petrecut serile acolo, dacă mi s-ar fi permis. ”Luni seara studenții din Perugia se întâlnesc în bibliotecă cu alți studenți străini și discută…” Oare despre ce? Era deja luni, seara nu aveam să mai fiu acolo…

Un bacio di Perugia

• Am avut cea mai bună și cea mai proastă vreme în orașul ăsta „umbriot”. Nu îmi iau niciodată umbrela într-o călătorie, nici măcar nu am una care să se plieze și să intre într-un rucsac. Nu, dealurile din Umbria nu sunt atât de verzi pentru că le-a pictat Pinturicchio, ci pentru că plouă des.
• Say cheese! Cine a inventat atâtea sortimente de brânză este un tiran monstruos din pricina căruia am stat câte jumătate de oră în fața unui galantar fără să mă pot hotărî asupra unui sortiment. Bine măcar că n-a fost vară să fiu dusă în ispită de gelateriile locale!
• Casele din centrul istoric îți amintesc de Evul Mediu, umed și plin de intrigi sângeroase. După care iei mini-metroul futurist și liftul înclinat și îți amintești că este anul 2014.
• În piața principală, lângă Palazzo dei Priori, m-am adăpostit de ploaie sub streașina catedralei San Lorenzo și m-am așezat, elegant, pe cartoanele lăsate pe lespedea-băncuță a lui Dumnezeu de cine știe ce vagabond.