Cele patruzeci de legi ale iubirii, Elif Shafak

Nu e prima dată când citesc despre sufiți – m-am mai întâlnit cu ei în romanul Un gest de iubire (o sectă de sufiți castrați din Siberia care se mutilau astfel ca să devină „îngeri”), dar și în filmele documentare ale lui Dan Alexe, sufiți rotitori din Cecenia. Da, sufiții încă există, deși nu sunt foarte vizibili și ai putea crede că secta lor s-a stins demult.

Cele patruzeci de legi ale iubirii m-au purtat de data asta până în Konya, în mijlocul Anatoliei, într-un oraș de care nu auzisem până acum. Mai mult decât intriga romanului și legile iubirii mi-a plăcut atmosfera de O mie și una de nopți, cu parfum de Damasc și Bagdad și personaje tipice acelor lumi (hangii, cadii, leproși, derviși etc.).

Poate de asta povestea paralelă, din prezent, mi s-a părut cam în plus și fără haz: Ella, o casnică mic-burgheză cu o căsnicie ratată care descoperă iubirea la maturitate, și Aziz, autorul misterios al cărții, devenit sufit-înțelept după moartea iubitei, se îndrăgostesc unul de altul „online”, în urma unor emailuri. Bineînțeles că există și o tragedie moralizatoare spre final – Aziz e bolnav de cancer și moare – , dar și ce dacă, atâta vreme cât Ella l-a iubit, ș.a.m.d., ș.a.m.d., cu toate că iubirea dintre poetul Rumi și dervișul Shams ar fi putut umple singură 10 volume, fără alte adăugiri și completări din prezent.