Ca să ajung din Cappadocia la Paris, înapoi în ”civilizație”, am luat un autocar din Göreme până în Istanbul, preț de vreo 10 ore, noaptea. Avusesem bilet de avion până la Istanbul, dar a fost anulat și părea mai sigur să călătoresc cu autocarul.
Dimineața, imediat ce am ajuns la aeroport, m-am dus să îmi fac testul Covid. Sunt foarte organizați pe aeroportul din Istanbul, totul a durat maxim 20 de minute, de la plată (250 lire), înregistrare și preluare de mostre. Testul se face în aeroport înainte de controlul de securitate (sunt indicatoare peste tot în care îți spun pe unde să o iei), iar rezultatul îl primești în 5 ore: poți să îl printezi la ghișeele lor sau să descarci un pdf în engleză sau turcă de pe un website.
Aveam impresia că voi primi rezultatul cam într-o oră, când am auzit că sunt cinci mi-a picat fața: cam atâta mai aveam până la îmbarcare 🤦 Cum am făcut check-in-ul destul de devreme și am lăsat bagajul la cală, habar nu aveam ce voi face dacă rezultatul e pozitiv. Cu câteva minute înainte de a începe îmbarcarea am aflat și rezultatul: negativ! 😁
Franța e printre puținele țări în care poți călători din Turcia, dacă ești cetățean UE, și mai circulă și câteva curse directe spre Paris. Dar tot eram mega-stresată de întoarcerea în UE: citisem că trebuie să completez niște declarații și într-una din ele trebuia să bifez motivul, de exemplu că sunt cetățean UE și tranzitez spre țara de reședință. Hm, eu nu prea tranzitam decât așa…vreo săptămână 🙄 Chiar îmi printasem declarațiile astea încă din Antalya, să fie totul în regulă 😁
În avion am primit din nou aceleași declarații, dar pe alt format, plus încă unul cu multe pătrățele. Le-am completat pe toate: în unul mă juram că nu am Covid, în altul declaram de ce veneam în Franța, iar în cel cu pătrățele a trebuit să trec datele de contact în caz că mă îmbolnăveam de Covid și colapsam pe stradă. Formularul cu pătrățele l-a luat stewardesa, celelalte au rămas la mine.
La aterizare nici n-am apucat să ieșim din avion că a început haosul: angajații aeroportului au blocat culoarul de debarcare ca să ne despartă în două grupuri, cei care făcuseră testul Covid și cei care nu îl făcuseră. O franțuzoaică stresată care probabil făcuse asta toată ziua a început să țipe isterică ”À gauche! À gauche!” La un moment dat o voce din difuzor a început să ne dăscălească să păstrăm distanța socială de un metru, moment în care pasagerii au început să râdă: cei de la aeroport blocaseră culoarul de debarcare și ne forțaseră să stăm înghesuiți ca niște sardine, ce distanță socială să mai păstrăm?! Și era un avion mare, cu 10 locuri pe rând…
Pentru că aveam test Covid gata făcut, am primit o bulină portocalie pe pașaport (importantă, era verificată mai departe). La controlul pașapoartelor alt haos: erau vreo 6-7 ofițeri, unul era ocupat cu un tip de culoare care tot explica ceva, două ghișee tocmai închiseseră, o angajată m-a mutat de la un ghișeu la altul și apoi înapoi, nu se puteau hotărî care era închis și care era deschis. În cele din urmă mi-a venit rândul, ofițerul mi-a scanat pașaportul, s-a uitat la mine o fracțiune de secundă (aveam fața acoperită de mască, dar nu l-a deranjat, se pare că semănam cu poza din pașaport), și asta a fost tot. Nici măcar nu m-a întrebat de declarațiile alea. ȘI LE COMPLETASEM DE DOUĂ ORI! 😂
Nu mi-a plăcut Parisul de data asta: l-am găsit înfrigurat, pustiu și stresat de Covid: ”Paris en alerte!”, țipa un titlu de la televizor. Puțini turiști, la Louvre nu era deloc coadă, dar cine avea chef de Mona Lisa pe pandemie? Mă gândisem să stau o săptămână, dar când am văzut cum e mi s-a luat de Paris: m-am dus în provincie.
