La trei ore de Lima e un loc spectaculos, înconjurat de insule cu pinguini și lei de mare, dune de nisip și de Oceanul Pacific. Un refugiu pentru iubitorii de soare, kite surfing și viață bună.
Sumar
Lima-Paracas
După trei zile de carantină națională în Peru de abia așteptam să evadez: la câtă poliție era în Lima pe străzi, avertizându-te să stai în casă (a fost doar Paștele, nu vreo catastrofă națională), n-am mai îndrăznit nici să mă plimb pe furiș. Duminică a fost ultima zi de carantină, dar au permis reluarea transportului regional, pentru ca oamenii să se poată întoarce acasă.
Dimineața am luat un Uber și am fugit la autogară. Acolo, surpriză: se făceau teste Covid înainte de îmbarcare. Mai aveam 10 minute până pleca autocarul, m-am așezat la coadă și noroc că am cerut mai multe informații, am aflat că trebuie să te testezi doar pentru cursele de peste 8 ore. Drumul meu era de 3 ore, un nene m-a ajutat cu indicații, am completat un formular, mi-am luat pachețelul de mic dejun (un baton de cereale și alte prostioare) și m-am îmbarcat. Cruz del Sur are niște autocare cu două etaje, moderne, cu sistem de divertisment la bord, dar fără WIFI, din păcate. Au și însoțitoare de bord, e ca în avion.
Peisajele sunt ireale când ieși din Lima, dune de nisip și oceanul Pacific. Tot drumul e așa și apoi ajungi în Paracas.
Paracas, pe malul oceanului
Paracas e doar un orășel minuscul, dar e plin de hoteluri, vile de închiriat pe malul oceanului și resorturi de lux. Centrul e mic, cu câteva magazine și niște bodegi pe malul oceanului. Mi-era atât de foame încât prima grijă a fost să mănânc ceva – la primul restaurant am zis pas, prețurile erau cam mari și nu puteai mânca acolo din cauza carantinei, vindeau doar la pachet.
În al doilea loc am ales ceva și doamna de acolo m-a pitit în spatele unui turn format din scaune de plastic. ”Nu pot să stau mai în față?” ”Nu, ne vor deranja…” (adică Poliția, care din când în când trecea pe stradă și striga în difuzoare să mergem acasă, să nu stăm pe afară). Când au venit următorii mușterii, i-a așezat și pe ei în spatele altui turn format din scaune de plastic, ca să îi protejeze de ochiul vigilent al Poliției.
Voiam să mă plimb, să mă pliiiimb…mă săturasem de stat în casă! (am stat doar trei zile) Am găsit o promenadă pe malul oceanului, pe lângă vile cochete, probabil de închiriat sau case de vacanță. Peste tot lume care se relaxa la soare, pe șezlonguri, pe marginea piscinelor – lux și opulență, ce mai. Așa de plăcută a fost plimbarea, aș fi vrut să nu se mai termine!
După ce am trecut de toate vilele astea și câteva resorturi, am ajuns pe o plajă publică unde se dădeau lecții de kite surfing. Trebuie să fie tare fain să fii purtat de vânt prin golful Paracas. Nici plimbările cu barca nu cred că sunt rele.
Dincolo de plaja asta începea Paracas National Reserve, o rezervație naturală cu păsări care cuibăresc pe malul oceanului, delfini și lei de mare. E un gard dincolo de care nu ai voie să treci pe plajă, pentru a proteja păsările. Mă gândeam să ocolesc pe șosea până la un punct de belvedere – chiar acolo era intrarea în rezervație și unul dintre angajați mi-a zis că e închis, dar se putea vizita începând cu a doua zi.
E minunat locul ăsta, cu golful înconjurat de dune de nisip – mi-a amintit de Aswan, aceleași culori aurii, bărci purtate de vânt, oameni relaxându-se. Și nici urmă de Poliție, să te trimită acasă într-o zi frumoasă de duminică când până și Isus a înviat.
Pinguini și lei de mare pe Insulele Ballestas
Insulele Ballestas, sau Galapagos din Peru, sunt principala atracție din Paracas: o zonă protejată pe care poți vedea lei de mare, pinguini Humboldt și o mulțime de păsări.
Când am ajuns în Paracas nu am putut merge în excursie, era duminică și carantină național de Paște, așa că m-am plimbat pe malul golfului și la întoarcere m-am oprit la o agenție și am cumpărat două tururi. E plin de agenții care vând excursii pentru Insulele Ballestas, e principalul produs turistic de acolo, iar prețul e foarte convenabil, 30 de soli (33 de lei) pentru o excursie de două ore.
În ziua excursiei, ghinion: turul s-a amânat de două ori și în cele din urmă s-a anulat, era flux, apele și valurile erau prea mari pentru a pleca la prânz. A trebuit să accept reprogramarea.
În lipsă de altceva, am cumpărat o plimbare cu cataramanul prin Golful Paracas. N-a fost cea mai bună idee – problema cu valurile la flux era tot acolo, dar nu mi-a trecut prin cap asta.
În prima parte a fost plăcut, deși pe cataraman stai pe o băncuță și te ții de o sârmă și de scaun, noroc că ai vestă de salvare în caz că aluneci peste bord. Eram cu aparatul în mână, chitită să fac poze. Imediat au apărut primii mușterii la pozat, niște delfini care vin frecvent în golf.
După delfini am luat-o spre mijlocul golfului, eu speram să ne apropiem mai mult de malul opus, dar acolo e rezervația și nu ai voie, așa că am navigat dintr-o parte în alta. Valuri tot mai mari care m-au udat complet. Mi-am ascuns aparatul foto sub vesta de salvare, dar nu știam cum să-l țin să nu cadă în apă, că trebuia să mă țin bine de băncuța aia, așa că l-am ținut cu dinții. La un moment dat am alunecat în interiorul cataramanului, mă și mir că nu am pierdut aparatul, după care am prins un moment mai liniștit și l-am asigurat prin chingile vestei. Parcă a fost mai bine după aia, dar per ansamblu nu e distractiv să te plimbi cu cataramanul la flux.
Lucruri utile: excursia a costat 40 de soli, în afară de mine a mai fost un cuplu și atât, practic plecările sunt oricând apar clienți interesați.
În sfârșit, spre insule! Cu tot protocolul ăsta Covid a trecut o oră doar cu pregătirile: declaración jurada, igienizat mâinile, stat la coadă cu distanțare socială, după care am așteptat nu știu pe cine, ne-am dus să recuperăm un sistem audio de pe altă barcă, ne-am întors, iar am stat, în cele din urmă am plecat spre insule.
Prima oprire a fost la Candelabru, o geoglifă preistorică de pe latura de nord a Peninsulei Paracas, similară cu cele de la Nazca. La fel ca în cazul lor, nici acolo nu se știe ce rol are. Desenul are 181 metri înălțime și se vede de pe apă, spre deosebire de cele de la Nazca, vizibile doar de la înălțime.
15 minute mai târziu am ajuns la Insulele Ballestas, populate cu lei de mare, păsări și câțiva pinguini micuți. Sunt multe grote în care se adăpostesc leii de mare, pe care îi vezi peste tot, lenevind pe stânci, înotând cu puii, îngrămădiți pe mal. E straniu ce mugete scot, e un zgomot atât de puternic încât inițial am crezut că e cineva cu barca pe sub arcade și urlă singur.
Am văzut și pinguini (pentru prima dată în mediul lor natural!) și culmea e că merg la fel de caraghios cum îi vezi în filme 😀 Un grup micuț a început să coboare o stâncă în șir indian, legănându-se de parcă erau beți.
M-a surprins să văd construcții și instalații pe insule, până ne-a explicat ghidul că se cultivă guano de la păsări, pe care muncitorii îl pun în saci și apoi în niște bărci mari. E o întreagă industrie cu acest guano. Mi-a plăcut turul, nu mă așteptam să poți vedea atâtea animale și păsări la mică distanță de orășelul Paracas.
Nici apusul din Paracas nu e rău, am ieșit pe la 6 seara să mă plimb un pic: nu e mare lucru de văzut în centrul orașului, dar e o promenadă și poți sta pe bancă în timp ce soarele apune dincolo de dunele din rezervație.
Lucruri utile: turul a costat 30 de soli, la care se adaugă intrarea în rezervație (22 de soli pentru două zile). Excursiile au loc doar dacă se strâng aproximativ 25 de turiști, dimineața la 9 e cea mai bună oră, marea e calmă, valuri aproape deloc, reflux.
Cu bicicleta prin Rezervația Națională Paracas
Una din cele mai frumoase zile prin Peru a fost o zi de hiking & biking prin Rezervația Națională Paracas, un deșert pe malul Oceanului Pacific, cu peisaje vaste și priveliști spectaculoase. Iubesc deșertul și mă simt în largul meu singură în peisajele nesfârșite și pustii ca de început de lume: doar vulturi și creste muntoase, nisip și o rocă albicioasă cu aspect de plastic, oceanul Pacific și scoici în mijlocul deșertului. Locul ăsta a fost fantastic!
Am învățat să merg pe bicicletă în 2017 și după ce am prins ceva curaj am căzut destul de stupid, la o viteză foarte mică. M-a durut umărul jumătate de an după aceea, așa că nu m-am mai urcat pe bicicletă decât de vreo 2-3 ori de atunci și deloc în ultimii doi-trei ani.
Asta nu m-a oprit ca atunci când mi s-a propus un tur cu bicicleta prin deșert să zic imediat DA! 😀 După ce am plecat de la agenție am început să mă gândesc ce fac…nici măcar nu eram sigură dacă mai știu să merg pe bicicletă după o pauză atât de lungă, darămite să fac un tur prin deșert.
Pentru că în prima zi când trebuia să merg pe Insulele Ballestas excursia s-a anulat, tipa de la agenție, văzându-mă cam dezamăgită, mi-a dat gratuit bicicleta ei pentru câteva ore, ca să mă plimb prin oraș. A picat la fix cadoul ăsta!
Spre surprinderea mea, deși sunt o mega-începătoare când e vorba de biciclit și n-am mai mers de atâta amar de vreme, nu am uitat cum se face asta. Cumva momentul acela când am învățat să îmi țin echilibrul pe două roți s-a întipărit pentru totdeauna în creierul meu, chiar dacă în continuare sunt temătoare și merg mai prost decât un copil de 2 ani.
În ziua stabilită am luat bicicleta de la agenție și am plecat spre rezervație. Nici n-am plecat bine și mi s-a rupt sandaua, așa că a trebuit să mă întorc la hotel să-mi schimb încălțămintea. Fata de la agenție îmi spusese să o iau pe pista pentru biciclete de lângă șosea, dar mi-a fost frică să merg pe acolo și am luat-o prin oraș, unde e o pistă separată. Amuzant e că pista asta la un moment dat are o curbă pe care am luat-o și după 10 minute m-am trezit exact în același loc din care plecasem! Hai că începusem cu dreptul turul ăsta!
După ce am ieșit din oraș am ajuns într-o fundătură, a trebuit să o iau printr-un teren viran ca să ajung la intrarea în parc – drumul bun fiind acela pe șosea. Aveam biletul de intrare în parc cumpărat, așa că am mai completat doar o declaracion jurada, de care nu scapi nicăieri în Peru.
Rezervația este o zonă protejată cu o rută turistică care trece prin mai multe puncte panoramice. Distanțele sunt mărișoare, dacă vrei să faci tot traseul îți trebuie o zi întreagă, eu nu aveam atâta timp la dispoziție și nici nu puteam merge la fel de repede ca alții.
În prima parte e un drum asfaltat pe care circulă și camioane care merg în capătul peninsulei. La un moment dat drumul se bifurcă: ruta turistică este un drum de pământ, iar șoseaua o ia în altă parte.
M-am oprit la Muzeul Civilizației Paracas lângă care este un punct de belvedere de pe care poți admira flamingo roz și alte zburătoare.
Am luat-o spre Cattedrale pe coama unui deal până la un punct de belvedere de pe care se zărea oceanul: era atât de frumos totul, mi s-a umplut sufletul de bucurie!
De acolo mergi pe tot felul de cărări pe malul apei, printr-o pustietate imensă, cu munți deșertici la orizont și peisaje nesfârșite. Parcul e destul de vizitat, dar e atât de mare încât în multe locuri ești doar tu și cu tine însuți. Plus bicicleta.
Voiam să ajung la Cattedrale, dar mi-am seama că este prea departe și am mers până la Yumaque, unde este o altă intrare în parc. Angajatul de acolo m-a întrebat dacă mai am apă și mi-a dăruit o sticlă ca să am până în oraș 😊 Alături era o plajă frumoasă, dar n-am mai coborât până acolo, era deja târziu și nu voiam să mă prindă seara în deșert.
La întoarcere am luat-o pe alt drum care cobora spre Paracas, așa că mare parte din drum n-a trebuit decât să-mi țin echilibrul pe bicicletă și mergea singură la vale. Undeva pe la mijlocul traseului am ajuns într-o zonă în care erau grămezi de scoici roz, deși oceanul era deja la câțiva kilometri distanță.
Am reușit să termin traseul cu bine, după ce am făcut probabil peste 20 de kilometri pe bicicletă și alți kilometri pe jos, prima dată când am mers atât de mult și pe teren denivelat. Dar a fost grozav! Sentimentul de libertate, de a fi viu în lume, prin niște peisaje atât de extraordinare…nimic nu se compară cu asta, cu bucuria explorării și a trăirii momentului, a propriei vieți!
Orice ați alege să faceți, nu uitați să trăiți clipa, să vă bucurați de ce vi se întâmplă și să vă creați singuri momente fericite. Nu așteptați să vi se întâmple de la sine, fiți un personaj activ în propriile voastre vieți. Serendipitatea, darul de a ți se întâmpla lucruri frumoase, le este dat celor care sunt prezenți în propriile vieți, când te deschizi către lume și ești pregătit să o cunoști și să te cunoști pe tine însuți. Deșertul e un astfel de loc fantastic care îți deschide sufletul spre măreția și frumusețea universului, te face să te simți recunoscător că ești parte dintr-o astfel de lume, în care frumusețea este multiplicată la infinit 😊
Cum ajungi în Paracas
În Paracas ajungi cu autocarul din Lima. Pentru rezervație se plătește un bilet pentru parcul național. Biciclete se pot închiria din oraș – închirierea a costat 25 de soli pentru o zi, intrarea în parcul național a costat 22 soli pentru două zile (e valabilă și pentru Insulele Ballestas). Traseul a fost în mare parte pe teren denivelat, îl poți face cu bicicleta, cu mașina sau cu ATV-ul, dar varianta cu bicicleta îți oferă mai multă libertate decât un tur organizat.
