Out of Africa, out of love

Hai, vino, i-am spus, să mergem să ne riscăm viețile așa, inutil. Căci, dacă au vreo valoare pe lumea asta, aceasta constă tocmai în faptul că n-au nici o valoare. Liber trăiește cine știe să moară.

Am iubit cartea asta. Aș fi vrut să fiu și eu precum Karen, să trăiesc și să scriu ca ea. Dar eu nu sunt o „leoaică”, cultura mea e ca praful de pe tobă, iar înțelegerea lumii prin care mă mișc este plină de neînțelegeri.

Inițial căutasem la bibliotecă continuarea la Îndrăgostită de un masai, dar lipsea volumul următor și voiam să le citesc în ordinea apariției și nu știu cum s-a făcut că mi-a ajuns în mână volumul ăsta, Din inima Africii. “Iarăși Africa?!”, mi-am zis eu. Titlul nu îmi spunea nimic, numele Karen Blixen nici atât. De abia mai târziu am făcut legătura cu Out of Africa, filmul pe care nu l-am văzut (încă).

Nu știu dacă Africa lui Karen mai există pe undeva – acțiunea se petrece în preajma Primului Război Mondial și chiar și atunci era un univers pe cale de a se sfârși, însă citind cartea s-a făcut ceva mai multă lumină în privința acestei lumi atât de diferită de a noastră. Am început să înțeleg locul fiecărei piese din acest joc de puzzle african, influențele arabe din Somaliland, personalitatea triburilor din Kenya, mentalitatea băștinașilor.

Un alb care ar vrea să îți spună ceva frumos ar scrie: «N-am să te pot uita niciodată.» Un african va spune: «Noi nu credem despre tine că ne-ai putea uita vreodată»

Dacă în cealaltă carte era vorba mai mult despre masai, în Out of Africa kikuyu sunt personajele principale, acest trib de oameni “adaptați la neprevăzut și obișnuiți cu neașteptatul”, “oile”, popoarele duse în sclavie de-a lungul istoriei, lipsite de putere și fără apărători pe această lume, spre deosebire de masai, care n-au fost niciodată sclavi și care, băgați în închisoare, mor în maxim 3 luni de zile. În această parabolă a turmelor de oi, somalezilor mahomedani le revine rolul de “câine de pază”, perfecți în rolul de ajutoare. Iar în afară de ei mai sunt albii, arabii, indienii – un amestec de rase și culori pe coasta de est a Africii.

Apoi sunt animalele: Lulu, antilopa crescută în casă care se reîntoarce mereu și mereu la fermă cu câte un nou pui, ogarii și caii, boii fermei, care aveau și ei câte o zi de odihnă, leii, pe vremea când a-i vâna era ceva natural în sălbăticie, girafele și licuricii. Iar dincolo de ele peisajele Africii, zborul cu aeroplanul deasupra Marelui Rift, plantația de cafea și ploaia sau lipsa ei.

N-am înțeles, totuși, ce s-a întâmplat cu soțul baronesei și unde era el în toată povestea asta: în afară de o mențiune pe la mijlocul cărții, când Karen organizează un transport pentru el în timpul “Marelui Război”, în rest nu apare pe nicăieri. Ea se ocupă singură de ferma de cafea, se luptă singură să o salveze, are prieteni pe care îi primește singură, călătorește periodic în Europa, probabil tot singură, dar nici o vorbă despre soț și ce s-a întâmplat cu el. Când moare Denys Finch-Hatton e ca sfârșitul unei mari iubiri și pentru că n-am văzut filmul și nici nu cunosc amănunte biografice nu pot decât să-mi doresc ca aceasta să fi fost, într-adevăr, o mare iubire care să se confunde cu iubirea pentru Africa.