Osemintele din centrul Bucureștiului

Treceam prin Piața Universității când am dat peste un adevărat șantier acolo, cu ziariști zumzăind prin preajmă și oameni trăgând cu ochiul prin gard. Un cetățean de lângă mine exclamă: “Ce multe sunt!”. Mă uit și eu – erau oseminte omenești, mai multe în fiecare groapă. Îl rog pe paznicul de la intrare să mă lase și pe mine înăuntru “un minut”. “De la ce ziar sunteți?” mă întreabă el. “De la… niciunul”. Mă lasă totuși, sfătuindu-mă să spun că sunt “de la presă” dacă îmi mai pune cineva aceeași întrebare.

Sunt multe gropi, unele au deja înălțimea unui om și scheletele sunt vizibile, curățate de către arheologii prezenți acolo. Osemintele aparțin, se pare, unui cimitir din secolul al XVI-lea. 400 de ani mai târziu, la construcția unei parcări subterane ies la iveală 40-50 de schelete omeșenești.

Înapoi spre casă: în autobuz niște gospodine discută despre murături, în timp ce o fată cu panglică-n păr spune foarte hotărâtă că nu vrea să meargă la Marinică. Cât despre mine întâmplarea cu osemintele m-a făcut ciudat de fericită – îmi amintesc de micul sicriu încă intact în care un copil și-a dormit liniștit ultimul somn și acel schelet atât de frumos cu mâinile încrucișate pe piept. 400 de ani trec într-o clipă, iar în noiembrie 2010 sunt scoase la lumină și noi le privim uimiți. Care o fi fost povestea acestor oameni?