Până de curând am avut tot felul de prejudecăți legate de India. Le am în continuare, nu cred că m-am scuturat cu atâta ușurință de ele, dar acum privesc un pic altfel țara asta plină de contraste. Într-o oarecare măsură cartea lui E. M. Forster – A passage to India, tradusă atât de banal în limba română O călătorie în India – a avut aportul ei.
Probabil și pentru că în carte se ciocnesc și valsează încontinuu două culturi: britanicii cei scorțoși și „civilizați”, dar izolați în mica lor Anglie de departe, și indienii care tânjesc să se facă acceptați, când nu sunt prea ocupați să îi urască pe britanici (povestea se petrece pe la începutul secolului 20 când Imperiul era mare și vast).
Forster e un scriitor foarte bun (tot el a scris Howard’s End și Cameră cu vedere) care nu ține partea nimănui, dar încearcă să înțeleagă pe toți. Așa că începi să îi înțelegi și tu – nu e vina nimănui, oamenii sunt așa cum sunt, iar India nu poate fi cuprinsă de nimeni.
O adevărată prăpastie îl separa și de unul și de celălalt, el văzuse prea multe orașe și oameni ca să fie ca primul sau să semene cu cel de-al doilea. Impresii noi îl năpădiră, dar nu erau impresiile obișnuite ale unui nou-venit; trecutul său le condiționa, tot așa cum condiționa și greșelile lui. A privi un indian ca și cum ar fi un italian nu este, de exemplu, o eroare obișnuită și poate nici una fatală. Iar Fielding făcea mereu analogii între această peninsulă și cealaltă mai mică și mai fin desenată, care se scaldă în apele clasicei Mediterane.
Zburase deocamdată destul de sus, dar nu se afla pe nicio culme. Aripi îl ridicau în văzduh, dar moleșeala orientală îl va aduce pe pământ.
Cea mai mare parte a vieții noastre este atât de plicticoasă încât nu se poate spune nimic despre ea, iar cărțile și expunerile care vor să o prezinte drept interesantă sunt obligate să exagereze, în speranța de a justifica propria lor existență. Înlăuntrul învelișului său de muncă sau de obligații sociale spiritul omenesc moțăie aproape tot timpul, înregistrând deosebirea între plăcere și durere, dar nici pe departe atât de acut cum credem noi. Există perioade, chiar în cea mai captivantă zi, în care nu se întâmplă nimic, și deși ne place să exclamăm „ce bine mă distrez” sau „sunt îngrozit, suntem adesea nesinceri.
– Scuzați-mă, acum schimbați din nou baza discuției noastre. Noi discutăm despre bine și rău. Suferința este o problemă pur individuală. Dacă o domnișoară are o insolație asta nu afectează cu nimic universul. Oh, nu, deloc. Oh, nu, nicidecum. Este un fapt izolat care o privește numai pe ea. Dacă ea s-ar gândi că nu o doare capul nu ar fi suferindă și cu asta s-ar încheia povestea. Dar lucrurile stau cu totul altfel în cazul binelui și răului. Acestea nu sunt ceea ce ne închipuim noi, ele au o existență în sine și fiecare din noi suntem părtași la amândouă. […] binele și răul sunt realități diferite, după cum le arată și numele. Dar, după umila mea părere, ambele sunt aspecte ale Domnului. El e prezent într-una și absent în cealaltă, iar diferența între prezență și absență este mare, atât de mare pe cât și-o poate închipui mintea mea cea slabă.
Și, obosit de ziua aceea nemiloasă și nesfârșită, încetă să mai privească relațiile umane cu luciditatea lui obișnuită și simți că nu existăm în noi înșine ci în termenii celorlalte conștiințe – o idee pentru care logica nu oferă nici un sprijin și care îl asaltase numai o singură dată, în seara de după catastrofă, când de la veranda clubului văzuse pumnii și degetele Marabarului crescând până ce au cuprins întregul cer al nopții.
Nu știu dacă voi ajunge vreodată în India și dacă o deplasare fizică ar însemna atât de mult pentru mine – într-un fel am călătorit deja acolo și o mai pot face oricând. Doar cărți să fie…
