La Nikkō, în munți

Motivul pentru care mi-am căutat cazare la Asakusa în Tokyo a fost pentru că de acolo pleacă linia de tren Tobu care duce la Nikkō și mie mi se părea super-complicat să găsesc această gară și am zis că-i mai sigur să stau pe aproape. S-a dovedit că nu e chiar așa de greu de găsit, da’ nici ușor, pentru că gara este la parterul unui mall și dacă nu te uiți bine s-ar putea să nu zărești intrarea dacă n-ai mai fost pe acolo. Nikkō e un orășel cu altare și temple celebre la care se ajunge în două ore cu un tren local – linia Tobu, pentru că în Japonia sunt “n” companii care operează calea ferată și fiecare e cu linia sa și gara sa, uneori se mai combină împreună la vreo gară mai mare, dar nu întotdeauna.

Era, deci, duminică și am avut ideea genială de a mă îmbrăca frumos pentru această excursie, frumos însemnând în cea mai văratecă rochie pe care o aveam la mine, una cu spatele și umerii goi. Bineînțeles că nu mi-a trecut prin cap să verific unde urma să merg (la munte!) sau să arunc un ochi pe prognoza meteo (urma să plouă!) – eu aveam o idee fixă și bună, și anume că trebuie să mă întorc cu poze drăguțe cu mine din această călătorie.

Imediat ce am ieșit din hotel am știut că am făcut o greșeală: dacă până atunci trecusem aproape neobservată (japonezii sunt discreți, de felul lor, și probabil și tunsoarea mea, foarte populară în Japonia, mă ajuta) dintr-o dată lucrurile se schimbaseră și m-am simțit un pic inconfortabil. Dar n-am dat înapoi pentru că să-ți schimbi hainele îți ia a naibii de mult timp și eu eram deja oarecum în întârziere.

La gară am vrut să-mi iau un Nikkō World Heritage Pass care îmi asigura transportul și câteva bilete de intrare pe la templele și altarele de acolo, dar aveam să aflu că acest bilet nu se mai vinde momentan pentru că unul dintre templele de pe bilet era în renovare și nu se putea vizita (Rinnō-ji sau Rinnoji), așa că mi-am luat doar bilet de tren și, pentru că mai aveam aproape o oră până la sosirea trenului, m-am dus să vizitez mall-ul, firește, că ce altceva poți să faci în vacanță?

Prin urmare am urcat la etaj și am avut parte de cea mai șocantă experiență din Japonia. Închipuiți-vă un etaj dintr-un mall imediat după deschidere, dimineața: magazinul este gol și fiecare vânzătoare de la fiecare raion este aliniată în dreptul culoarului și își așteaptă clienții. Clientul (adicătelea eu) sosește neștiutor și este întâmpinat de către fiecare vânzătoare cu o urare complicată în japoneză și o plecăciune. Erau în total vreo 20 de vânzătoare și eu a trebuit să trec pe lângă fiecare (!), să îngăim fiecăreia câte ceva ca semn de mulțumire și să le răspund la plecăciune!

M-am simțit așa de ciudat la această primire protocolară că nici nu mai știam cum să ies mai repede de acolo! Păi da, că eu vin din Europa (de est), acolo nu se simte nimeni onorat că le calci pragul magazinului, iar vânzătoarea vorbește la telefon în timp ce tu aștepți să termine ca să cumperi ceva, eventual ți se răspunde acru pentru că i-ai întrerupt discuția privată! Am trecut, deci, pe lângă vânzătoarele astea foarte politicoase și m-am întors iute ca să scap de acolo, luând astfel de la capăt șirul urărilor și plecăciunilor. Uf, gata, am ieșit!

La electronice m-am strecurat rapid pe lângă vânzător și mi-am cumpărat un adaptor de priză, că până atunci îl folosisem pe al hotelului. În Japonia au prize ca în SUA, cu 2 liniuțe, și-i musai să ai un adaptor de priză la tine. Apoi am luat trenul – 2 ore – și m-am îndreptat către munți. Nu știu de ce se spune că trenurile japoneze nu întârzie niciodată (poate e valabil la shinkansen), dar ăsta a întârziat lejer 20 de minute și nu s-a stresat nimeni din cauza asta.

În gară la Nikkō am luat autobuzul (Heritage Bus), care face un circuit al templelor, cu oprire la fiecare în parte; eu m-am oprit la Tōshō-gū, un faimos altar șintoist dedicat lui Tokugawa Ieyasu, fondatorul șogunatului Tokugawa. Tōshō-gū e mai degrabă un complex de clădiri, care mai de care mai frumoasă – sunt atâtea detalii splendide peste tot încât am avut senzația că, de fapt, nu am reușit să văd nimic. Unele decorațiuni sunt celebre, ca cele 3 maimuțe care își țin, pe rând, mâinile la ochi, la urechi și la gură: “Three wise monkeys” sau “Hear no evil, Speak no evil, See no evil”. Frumos. Iar călugării budiști arată atât de împăcați și senini încât aș trece și eu la budism, dacă n-ar fi prea la modă asta.

Când a început încet să plouă m-am adăpostit lângă niște butoaie cu sake și o vitrină cu sticle de bere și m-am mulțumit să privesc, că nu se vindea sake pe acolo 😊 Un drum pietruit urca printre copaci seculari acoperiți cu mușchi verde la mormântul lui Ieyasu, unde n-am știut că-i mormântul lui Ieyasu, pentru că nu scria decât în japoneză, of course. De fapt, problema mea cu Nikkō a fost că nu erau mai deloc indicatoare și în limba engleză pentru ăștia care vin țări străine, ca mine, ceea ce era destul de frustrant, per ansamblu, dar ce poți să faci, în afară de a învăța japoneza, desigur?

După Tōshō-gū am vizitat și altarul Futarasan dedicat unor kami (zei șinto), după care, cum deja se făcuse după-masa, am zis că-i cazul să mă întorc în Tokyo, mai ales că drumul dura 2 ore. Înapoi în orășelul Nikkō, “surpriză”, a început să plouă torențial și mai și muream de foame pentru că în munți, la temple, nu prea aveai ce să mănânci în afară de ace de pin.

Dar nici în Nikkō, pe lângă gară, nu era decât magazine care vindeau, în general, dulciuri pe care le-am luat la rând de vreo două ori, fără succes, așa că în cele din urmă m-am oprit la un stand care vindea “sweet potato cake” și-am sperat că am ales bine, că nu știam, de fapt, ce e acest potato cake și dacă astâmpără foamea or ba. Sweet potato cake e o plăcințică/gogoșică din cartof dulce și fasole roșie, foarte populară în Japonia, pentru că am mâncat-o în mai multe feluri cât am stat acolo: prăjită, cu ceva sare deasupra (bunuț, dacă era sărată ȘI în interior, ar fi fost chiar bun), dar și fiartă sau coaptă la cuptor. Nu e rea, dar nici nu e mâncarea mea preferată.

Evident că până să iau trenul m-a plouat bine de tot, iar în tren, când am ajuns în Tokyo, am avut parte de cel mai penibil moment al călătoriei, în care un bătrânel care trecea pe culoar s-a oprit în dreptul meu ca să se uite la mine, în timp ce eu mă uitam cu încăpățânare pe fereastră rugându-mă să treacă mai departe, iar cuplul de japonezi de alături chicotea pe înfundate. Și dacă ați vedea cum se îmbracă unele japoneze…n-aș îndrăzni să port așa ceva nici la mine acasă, cu jaluzele trase 😊

Cum ajungi la Nikkō

Cu Nikkō World Heritage Pass din Tokyo, apoi cu Heritage Bus.

Ce am vizitat în Japonia