Ziua proastă începe de cu seară, când aștepți autobuzul la aeroport, iar autobuzul nu mai circulă, de fapt. Văzând mușterii în stație, un taximetrist s-a înființat imediat cu o ofertă imbatabilă de 5 euro, adăugând ca ”Alibus finito, non circola piu”. Nu l-am crezut, m-am gândit imediat că ”uite ce nemernic, să folosească asemenea tertipuri în ajun de Crăciun!”
Am mai stat un pic, mai stăteau și alții, la fel de neîncrezători ca și mine, pe internet n-am găsit nicio informație despre orarul Alibus în ziua de ajun, taximetristul aștepta, iar autobuzul refuza să vină. Până la urmă am plecat cu taxiul împreună cu alți pasageri, în timp ce șoferul se disculpa ”io detto la verita”. 5 euro de căciulă pentru patru inși, adică 20 cursa (autobuzul costă 4 euro).
La hotel, în zona aia dubioasă de lângă Napoli Centrale unde sunt mai mulți africani pe metru pătrat decât nasturi la o cămașă, am căscat ochii la un afiș din recepție care sfătuia femeile și copiii să nu umble dezbrăcați pe lângă balcoane și ferestre, ca să nu creeze probleme cu comunitatea locală. Poftim?!?
A doua zi în Napoli a început și mai prost când am realizat că, deși în restul anului sunt sănătoasă tun, de Crăciun mă năpădiseră mai multe belele medicale în același timp. Și că în Napoli, într-o zi de sărbătoare, e aproape imposibil să găsești o farmacie deschisă sau altceva de mâncare în afară de dulciuri, dulciuri, dulciuri și cafea. După vreo oră de mers, când deja mă lua cu leșin, m-am oprit la o cafenea la un cappucino și ceva dulce, doar ca să mă simt și mai rău mai târziu.
Ah, dar acum urmează partea amuzantă! Ajunsă cu chiu cu vai la jumătatea distanței spre vârful dealului pe care se găsește Castelul Sant’Elmo mi-am zis ”Gata, eu nu mai pot, mă întorc la hotel!” Am luat funicularul (pentru coborâre), dar am uitat să cobor și m-am trezit urcând dealul, iar dacă tot îl urcam, de ce să nu văd și eu Castelul Sant’Elmo?
Am coborât de data asta unde trebuie (funicularul are trei stații, așa că-i complicat să cobori la stația corectă), dar ce m-am gândit eu, hai să mă opresc și la toaletă, dacă tot era acolo. Un minut mai târziu, când să ies din stație, mai ieși dacă poți, stația era pustie, iar niște oameni puneau lacătul pe poarta de la intrare. M-am uitat cam confuză la ei, iar ei s-au uitat la mine (”de unde o fi apărut și asta?!”), în timp ce unul dintre ei mi-a zis, cam nervos, așa: ”Quand’è chiuso, e chiuso!” Ce chiuso, ați înnebunit, eram la toaletă…
Și uite așa era cât pe ce să rămân încuiata în funicular, la Napoli, în ziua de Crăciun 😊
În celelalte 6-7 zile, deși am mai avut ocazia să văd orașul, n-am reușit să mă apropii sufletește de el. Ceva cam prea multe gunoaie ca să mă fac că nu le văd, ceva cam prea mulți imigranți și cerșetori, unii dintre ei de-ai noștri (o cerșetoare cu un copil mic, într-un moment de sinceritate: ”Ce m-am săturat și de cerșitul ăsta…”).
Pe de altă parte nu mi-a fost teamă să umblu seara prin oraș, chiar dacă temerile mele erau legate și de siguranță – poate pentru că am mai văzut orașe arătând așa (străzile de lângă gară mi-au amintit de străzile din Cairo, lipseau doar muezinii) și nu mai sunt atât de ușor impresionabilă. Sigur că Napoli are farmecul lui, e un oraș decrepit, unul din cele mai vechi din lume, și cu mai multă îngăduință din partea celui care îl vizitează experiența poate fi alta.
Pentru mine, însă, a fost așa…
