Prin nămeți la mănăstirea Chiajna

Trebuie să fi trecut de zeci de ori pe lângă ruinele mănăstirii Chiajna, cu trenul, mereu în fugă, mereu indiferentă. A trebuit să vină ninsoarea, viscolul și gerul ca să ajung acolo într-o sâmbătă de ianuarie, împreună cu Bucureștiul meu drag.

Am plecat spre Chiajna cu trenul, cu un personal aglomerat, plin de navetiști. Ca să ajungem de pe peron până în fața gării din Chiajna a trebuit să ne urcăm într-un tren de marfă și să sărim din el în zăpada groasă. Apoi direct peste câmpul imaculat de alb, înapoi spre București, printr-o pustietate din care fugiseră până și câinii. În stânga se zărea groapa de gunoi cu sute de ciori dând târcoale, ca un roi de muște bâzâind deasupra unui cadavru. O tufă cu fructe roșii e o surprinzătoare pată de culoare într-un astfel de peisaj.

Zăpada fiind prea mare nu am putut să mergem direct la mănăstire, ci ocolit, prin București. La ieșirea din cartierul Giulești-Sârbi niște țigani care își făceau de lucru lângă o căruță murdară au devenit un pic agresivi când au fost fotografiați fără să li se ceară voie, pentru ca două minute mai târziu să se ofere să ne ducă până la mănăstire cu respectiva căruță și un cal cam răpciugos. Ești în București și în același timp ești undeva la țară, în cine știe ce colț uitat de lume.

Mănăstirea Chiajna este monument istoric, dar a fost multă vreme doar o ruină abandonată, loc de peregrinaj pentru fotografii amatori de cadre lugubre cu stoluri de ciori rotindu-se deasupra. Până și așezarea sa – în afara orașului, în plin câmp între Chiajna și București – este un pic sinistră.

Lucrurile s-au schimbat însă: mănăstirea a fost reînființată (sub numele Mănăstirea Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul și Sfinții Martiri Brâncoveni Giulești – Chiajna), ruinele sunt împrejmuite cu două rânduri de gard, în curte s-au făcut fundațiile pentru o nouă biserică, s-au ridicat și câteva corpuri de clădire pentru preoți, iar într-una dintre camere a fost amenajată biserica provizorie, cu altar și tot ce-i trebuie.

În sâmbăta aceea veniseră oameni – prin zăpadă, peste câmp – ca să participe la slujbă. Noi, care voiam să intrăm în interiorul mănăstirii, am așteptat vreo oră ca să vină cineva cu cheia, tropăind pe lângă soba din biserică, prin curtea înzăpezită și apoi iar înapoi lângă sobă. Cheia n-a mai venit, dar au venit niște oameni care ne-au omenit cu șorici, răcituri și slăninuță, ocazie cu care ne-am scos mâinile înghețate din mănușile groase pentru o gustare binevenită.

Nu-mi pare rău că n-am mai intrat în vechea mănăstire: până la urmă nu zidurile sunt cele care contează, ci oamenii care le-au ridicat și le îngrijesc, cei care au cărat cărămizi și lemne până la biserica din mijlocul câmpului, acolo unde se aud doar trenurile și vântul vâjâind și unde pare așa puțin probabil să îl găsești pe Dumnezeu.

Cum se ajunge acolo: cu autobuzele 162 și 163 până în cartierul Giulești-Sârbi și apoi peste câmp până la mănăstire. Dacă mergeți acolo pentru ruinele mănăstirii aduceți-vă aminte că nu mai este un loc al nimănui – îi puteți cere permisiunea starețului ieromonah Atanasie Bădulescu.