Muzeul inocenței, din dragoste pentru Istanbul

Orhan Pamuk scrie mult. O dată ce începe să povestească ceva, nu se mai poate opri, ia la rând toate amănuntele și mărunțișurile, răsucește un lucru pe toate părțile și de abia după aceea trece la următorul care va beneficia de același proces meticulos. Din fericire Pamuk scrie bine și, deși la sfârșitul cărții mi-am zis, ușurată: „Doamne, bine că s-a terminat!”, cartea mi-a plăcut.

Muzeul inocenței este despre o dragoste nefericită, obsesivă, care împinge viața personajului principal – Kemal bey – într-o cu totul altă direcție decât ar fi fost de așteptat. Pentru mine personajul Kemal a fost neverosimil pe alocuri, ca să nu mai zic de câte ori mi-am dat ochii peste cap și-am mormăit printre dinți „vai, ce idiot…” Se mai îndrăgostește omul și suferă, dar viața merge mai departe! Ei bine, nu și viața lui Kemal.

Füsun, obiectul iubirii lui Kemal, a rămas și ea un mister: îl iubea oare pe Kemal? Habar n-am. Spre sfârșit, când lucrurile păreau că se clarifică, de fapt nu se clarificau așa de mult. El, care era atent la toate amănuntele plicticoase ale vieții familiei Keskin (jumătate de carte este despre cele 1593 de vizite făcute de Kemal familiei Keskin pe parcursul a 8 ani, vizite în timpul cărora nu se întâmplă ABSOLUT NIMIC în afară de mâncat, uitat la televizor, oftat și vorbit cu papagalul Lămâie!), nu observă cerceii, un element important al poveștii.

Finalul mi s-a părut cam abrupt și telenovelistic, ca și cum autorul însuși s-a plictisit de atâta tărăgăneală a doi oameni maturi, tineri, care nu se pot hotărî asupra propriului viitor și o lălăie pe termen nedefinit. Mi-au plăcut însă cuvintele de încheiere, luminoase, care justifică oarecum lunga suferință a personajului principal.

Romanul nu este însă numai o poveste de iubire. Cum spune și Pamuk însuși în carte este o poveste despre Istanbul și despre Turcia acelor ani din perioada 1975-198și ceva. Despre relațiile dintre femei și bărbați într-o țară care încearcă să se modernizeze copiind obiceiurile și produsele Occidentului. Despre atmosfera tulbure, revoluționară, pe fundalul căreia se petrece povestea lui Kemal și a lui Füsun. Despre locurile din Istanbul, despre mâncărurile de tot felul și despre obiectele mărunte din viața de zi cu zi, cele care, mai târziu, aveau să formeze colecția muzeului însuși.

Într-o țară în care femeia și bărbatul nu-și pot sta alături, nu se pot întâlni și vorbi nu există dragoste, a spus ea cu un aer afectat. Știi de ce? Pentru că, de cum văd o femeie potrivită, bărbații se aruncă asupra ei care niște dobitoace hămesite, fără să se uite dacă e bună sau rea, frumoasă sau urâtă. Toți au același nărav. Iar apoi au impresia că asta e dragoste. Se poate vorbi de dragoste într-un asemenea loc?

Vedeți ce mi-a făcut tatăl vostru! a spus mama. Nu mi-a dat de știre nici măcar când a murit.

De fapt, am intrat la idei când am aflat că nu-i plac pisicile.

Lucruri utile

Mai interesant este că Muzeul inocenței există, începând cu 2012, și în realitate în aceeași zonă în care, în roman, se găsea casa familiei Keskin (cartierul Çukurcuma). Pamuk a colecționat obiectele începând cu 1990, strângându-le de prin Istanbul și contribuind cu obiecte personale.

În afară de cartierul Çukurcuma alte două locuri sunt legate de povestea din roman: Nișantașı, unde locuia Kemal, și Teșvikiye, în apropiere de care se găseau magazinul Șanzelize și blocul Compasiunea. În mijlocul lor, nu foarte departe de Muzeul inocenței, se găsește Piața Taksim – vizitarea celor 3 cartiere se poate face într-o singură zi.

Muzeul inocenței: Çukurcuma Caddesi, Dalgıç Çıkmazı, 2, 34425, Beyoğlu, Istanbul.
Vizitare: de la 10 la 18 marți, miercuri, vineri, sâmbătă, duminică și de la 10 la 21 joia (luni e eînchis), biletul de intrare costă 25 TL.