Tío, povestea mineritului din Potosi

Potosí, 4.090 de metri, al doilea cel mai înalt oraș din lume: Cerro Rico, dinamită, minerit și legenda lui Tío, Casa Nacional de la Moneda, clădiri istorice și K’alaphurka, o supă specifică orașului.

Potosi

Când călătorești peste tot și ai privilegiul de a lucra de oriunde, uiți ce înseamnă viața reală și cât de dură poate fi. M-am dus în Potosi ca să văd orașul sit UNESCO, al doilea cel mai înalt din lume la cei 4090 metri altitudine, și am plecat de acolo cu o altă înțelegere a realității din Bolivia.

De la Sucre la Potosi e drum scurt, de trei ore, dar l-am făcut în patru: la ceva timp după plecarea din Sucre șoferul a oprit. Cala autobuzului nu fusese închisă bine și unul din bagaje se pierduse pe drum. Proprietarii au plecat să-l caute, fără succes – ghinionistul bagaj probabil se pierduse după ieșirea din Sucre și, cine știe, deja avea alt proprietar.

Am mai fost pe la altitudini mari când am călătorit în Peru: Ausangate 4700m lângă lacuri, Rainbow Mountain 5200m, Salkantay Pass 4640m, Titicaca 3812m, Cusco 3.399m. Știam cum e la înălțimi mari, așa că nu m-a surprins foarte tare că mă durea puțin capul sau că inima bătea razna dacă o luam prea repede pe stradă. La 4090 metri, altitudinea din Potosi, presiunea aerului e prea slabă, aerul prea rarefiat, iar corpul se adaptează mai greu. De la Sucre la Potosi urcasem de la 2800 metri la peste 4000 în 3-4 ore, adică foarte rapid.

Airbnb-ul în care m-am cazat, o casă privată în centrul orașului, avea o vedere foarte frumoasă de pe terasă. Nu știu dacă poți numi ”peisaje” munții din Potosi, e o priveliște minieră de la un capăt la altul, cu Cerro Rico dominând totul: 4.782 m înălțime, bogăție de minerale și o grămadă de mine ca un fagure în interior.

Cerro Rico

A doua zi după masă am plecat spre agenția de la care luasem turul pentru mină. M-am oprit la un restaurant pentru masă și la întâmplare am ales o supă care s-a dovedit specifică orașului: K’alaphurka vine bolborosind la masă, pentru că în interior se pune o piatră încinsă, care are doar rolul ăsta, de a face bulbuci. Supa e bunuță, are și jumări, carne, legume și quinoa.

La agenție am văzut că aveau niște ponchos și alte produse tradiționale și mi-am cumpărat unul moale, din lână de alpaca, să-mi țină de cald în Uyuni. A mai venit o fată, o boliviană de 18 ani care călătorea singură, apoi ghidul și am plecat spre mină.

Prima oprire: la piața pentru mineri. Într-un cartier din Potosi se vând produse necesare minerilor, ca frunzele de coca, pe care aceștia le mestecă înainte de a intra în tură, alcool etilic la 96 grade, cu care fac ofrande pentru Pachamama (mama natură), apoi dau și ei o dușcă, și, desigur, ce altceva…dinamită!

Da, era dinamită adevărată, dar dinamita nu explodează în lipsa reacției chimice care începe când dai foc la fitil și e legal să arăți dinamită turiștilor din Potosi.

Ne-am oprit apoi într-o curte și ne-am echipat pentru mină: pantaloni, bluză, cizme de cauciuc și cască. Părea treabă serioasă turul ăsta, mai fusesem în mine, dar acelea erau locuri turistice, nu trebuia să mă echipez pentru vizită.

În sfârșit, gata echipați am plecat spre mină. În Cerro Rico sunt mai multe mine în care se lucrează în cooperative, iar în fiecare cooperativă sunt grupuri de câțiva mineri care lucrează împreună. Mineralele care se extrag sunt zinc, plumb și argint, argint mai puțin acum, aproape totul a fost extras în perioada colonizării.

Când să intrăm în mină ghidul ne-a zis că vom merge prin tunele vreo doi kilometri, moment în care mi-am spus ”Hopa, doi kilometri?!” Părea treabă serioasă. Am intrat în tunel și era atâta apă în mijloc, pe lângă linia vagonetului, că de abia mergeam.

Lampa de la casca mea era cam slabă, așa că am rămas în urmă destul de repede, chiar m-am întrebat la un moment dat dacă ăsta era un tur pe care voiam să-l fac, aia fiind o mină în care lucra chiar atunci și din depărtare se mai auzeau exploziile cu dinamită sau perforațiile în stâncă, ba chiar ne-am întâlnit cu un vagonet împins de doi mineri și a trebuit să ne ferim lângă perete.

Ghidul mi-a schimbat lampa și mi-a zis să stau în mijloc, după ce că rămăsesem în urmă m-am lovit și de tavan, noroc că aveam casca. Prima oprire a fost într-un tunel unde urma să îl vedem pe Tío, dar cine era acest Tío nici eu, nici cealaltă fată, habar nu aveam.

Tunelul avea o dungă lată în mijloc, pe tavan, și am aflat că aceea este linia de minereu care se întinde dintr-o parte în alta a muntelui și e foarte importantă. Dacă e să se prăbușească ceva, pe linia aia de minereu e un pod de siguranță, pentru că are stabilitate.

În fundul tunelului l-am găsit pe Tío, care s-a dovedit o păpușă ciudată cu penis și împodobit cu panglici. Ne-am așezat și ghidul a început să spună povestea lui Tío, mestecând frunze de coca.

Fiecare mină din Bolivia are înăuntru un Tío, în muntele din Potosi fiind la fel de mulți Tío câte mine erau. Povestea are origini coloniale: incașii s-au ocupat și ei cu mineritul, dar niciodată în Potosi. Când au venit spaniolii au început să extragă argint din Potosi folosind populația quechua drept mineri, dar spaniolii aveau o problemă.

Ei nu voiau să intre în mină, le era teamă să nu moară acolo, dar în același timp voiau să controleze populația indigenă ca să fie siguri că muncesc în mină cât stau nesupravegheați, așa că au adus un diavol și l-au așezat în mină, spunându-le indigenilor că acela este un zeu (Dios), dar un zeu rău, care îi va pedepsi dacă nu muncesc sau fură.

Pentru quechua nu există zei exclusiv răi, zeii sunt ambivalenți, așa că imaginea diavolului a fost acceptată și transformată într-una care are și puterea de a ajuta. Vinerea minerii îl vizitează pe Tío și îi mulțumesc dacă au avut o săptămână bună sau îl roagă să îi ajute, dacă le merge rău. Pentru că indigenii nu puteau pronunța ”Dios”, cuvântul s-a transformat treptat în Tío și așa i-a rămas.

Tío este masculin pentru că Pachamama, planeta mamă, este muntele, iar diavolul este căsătorit cu Pachamama, copilul lor fiind minereul, cel extras de mineri. Din același motiv nevestele minerilor nu pot veni în mină, pentru că Pachamama ar fi geloasă, căci minerul, când lucrează în mină, devine Tío. Tío din mina vizitată de noi avea și cornițe, fuma pe rupte și avea o întreagă provizie de alcool etilic dosită bine.

Pentru că în Bolivia e carnaval pentru o lună, minerii s-au dus și au cumpărat decorațiuni și toate tunelele erau decorate ici și colo. Carnavalul nu e pentru distracție și atât, e o perioadă în care se mulțumește Pachamamei pentru recoltă, iar sărbătorile se lungesc până în martie.

Am trecut dintr-un tunel în altul, tunelele fiind pe mai multe niveluri între care se coboară pe scări, unele de doar 15 metri, alte de 60 de metri. Cu o zi în urmă un miner căzuse peste 60 de metri într-un astfel de puț și murise. În fiecare an mor în medie 40 de mineri, dar în 2022 fuseseră peste 60 de morți în muntele ăla: de la căzături, folosirea proastă a dinamitei, silicoză.

Am văzut și cum arăta siliciul, pufos și frumos, dar îți intră în plămâni și după 20 de ani de muncă în mină faci silicoză, tușești sânge și mori. Toți minerii întâlniți prin tunele aveau mască, dar masca te protejează doar 50%, de inhalat siliciu tot inhalezi.

Statistici despre câți mineri mor de această boală? Nu există, nu vrea nimeni să știe. 80% dintre angajații din mină lucrează la negru, și deși e ilegal în Bolivia ca minorii de 15-16 ani să lucreze, sunt și copii care încep să lucreze pentru că vor să își ajute familia sau să se întrețină pe sine. În Bolivia 60% din populația aptă de muncă lucrează la negru, fără forme legale, lucru cu ziua sau ce găsesc.

Lângă un vagonet la care trudeau minerii l-am întrebat pe ghid dacă nu vrea să facă altă muncă și mi-a spus că altceva nu era în Potosi, nu există fabrici acolo în afară de cea pentru berea Potosina, așa că majoritatea bărbaților trăiesc din minerit. După care am pus o întrebare stupidă, de ce nu pleacă în alt oraș? ”Alt oraș?” Nu, alt oraș nu era o opțiune, pentru că nu știau să facă altceva și nici slujbe nu erau.

Minereul scos din mină cu vagonete împinse manual de câte doi mineri ajung la o fabrică de procesare unde minereurile sunt separate, apoi fiecare minereu e exportat către țări ca SUA sau China, țări în care se fabrică tehnologie nouă, în care se fac Iphones, tablete și alte produse scumpe care apoi se întorc în Bolivia într-un oraș sărac precum Potosi și sunt cumpărate cu bani mulți de aceeași mineri care inhalează siliciu toată viața sau de familia lor.

Am zâmbit și am făcut poze la ieșirea din mină, dar am plecat de acolo cu un sentiment de vină și de deznădejde. Întâi au venit în America de Sud spaniolii și au luat tot, acum vin turiștii și fac poze cu care se laudă în social media, iar bolivienii de origine indigenă sunt tot acolo, cu al lor Tío care s-a dovedit a fi un prieten mai de nădejde decât toți oamenii cu față albă care au venit și au plecat.

Cazare în Potosi

Am stat într0un Airbnb din centru, cazarea pentru două nopți a costat 291 lei.

Ce am vizitat în Bolivia