Milano, drapat în ceață

Nu sunt foarte multe locuri de vizitat în Milano, dar mie orașul mi-a plăcut – este sobru, încețoșat și înveșmântat în tonuri de gri, indiferent și politicos. Domul este piesa de rezistență, este simbolul unui oraș eminamente industrial și pragmatic, un oraș în care ”moda” îți defilează pe sub nas pe umerii unor doamne ”bine” care se duc la cumpărături îmbrăcate în Gianfranco Ferrè și Sonia Rykiel.

Domul, construcție uriașă cu nenumărate arcade, turnulețe, statui care îl împodobesc în exterior, este surprinzător de auster în interior. Duminică fiind, am asistat la o parte din slujbă și, la sfârșit, am primit hostia (azima) cu gust de hârtie pergamentoasă ce mi s-a topit în gură. Am urcat apoi pe acoperiș (la propriu), și m-am plimbat printre arcadele gotice: ceața groasă plutea peste oraș în timp ce jos, la picioarele noastre, zeci de oameni cu umbrele se agitau dintr-o parte în alta. În piață vânzători de boabe de porumb, vânzători de poșete, mulți vânzători de umbrele – nu am văzut în niciun alt oraș atâția oameni făcând cu comerț cu umbrele, la fiecare colț de stradă era cineva care se oferea să îți vândă una, cu mâner de lemn sau pliabilă și roz. Din loc în loc câte un ”temporary shop” cu haine de firmă, menite să îți însorească zilele cenușii, ceea ce și reușesc să facă, cu brio.

Castello Sforzesco este o construcție absurdă, cu ziduri groase și ferestre disproporționat de mari, o curte care poate adăposti o mică armată și un șanț adânc de apărare pe care pot naviga lejer câteva bărci mai mărișoare. În spatele castelului – un parc cu un aer englezesc-romantic, cu câteva rațe rătăcite și Arco Della Pace, spre capătul opus.

Se întunecă repede în Milano, iar aerul greu și rece te împinge spre casă, spre locuri populate și calde, precum Galeria Vittorio Emanuele II sau cafenelele din jur.