Marea, iarna: Cazinoul din Constanța

Am plecat spre Constanța sperând să o găsesc înghețată, ca acum vreo 10 zile. Nu mai era. Gheață din belșug în locurile nepoftite – de exemplu pe trotuare, pe stabilopozi, în suflet poate, dar nici urmă de vreun cristal de gheață în Marea Neagră.

Cu toate că prognoza meteo era de-a dreptul optimistă: ”mai mult senin”, nu am văzut urmă de rază de soare toată ziua. Am văzut, însă, un acordeonist și pe asistentul său personal. S-a cântat „Barca pe valuri”, iar pescărușii au ascultat în liniște înșirați pe balustrada înghețată. Cazinoul era, de altfel, pustiu și închis: se renovează. În lipsa unei vizite în interiorul clădirii, te poți distra cu scrierile de pe pereți, valurile înspumate și stabilopozii înveliți în zahăr.

Marea Neagră, iarna, seamănă mai mult cu marea nordică din romanul lui Iris Murdoch decât cu vreo “ciorbă de Mediterana” pe care Charles Arrowby nu o putea suferi: țărmuri pustii, câte un rătăcit contemplator și una două cupluri de îndrăgostiți, un fotograf zgribulit (eu) și, eventual, un temerar planorist. Lângă marea rece găsești nisip înghețat și transformat în patinoar pentru pescăruși, câteva smocuri de ierburi bătute de vânt, valuri care se zdrobesc indiferente de stabilopozi și … liniște.

Constanța, o formă de exil

Nu puteam să ratez una din principalele atracții turistice din Constanța, în afară de Delfinariu și Marea Neagră: marea moschee. Muzeul-moschee și-a primit unicul vizitator din ziua aceea (eu) cu o rugăminte, aceea de a nu uita să închidă la loc ușa din vârful turnului. După un urcuș greoi pe scări în spirală, după ce am simțit pe pielea mea vântul tăios din ziua aceea și după ce am admirat priveliștea, am constatat că ușa cu pricina nu se poate închide decât din afară și deschisă am lăsat-o cât am căscat gura la priveliștile de la picioarele mele.

La un moment dat un hârâit ca o tuse s-a auzit dintr-un difuzor și, până să apuc să mă gândesc că este portăreasa care urma să mă mustre că am încălcat îndemnul închiderii ușii, o voce a dat să îmi spargă timpanele. Era muezinul, care chema credincioșii la rugăciunea zilnică. Atât de surprinzător era cântecul, încât am simțit acut ciudățenia prezenței mele într-o moschee, ca simplu vizitator căruia i se permite să asiste la slujbă, să facă fotografii în timpul ei și să pozeze pantofii părăsiți la intrare. Căci doamna de la intrare mi-a spus că dacă tot sunt acolo și a început rugăciunea, aș putea la fel de bine să asist la slujbă. Și am stat, până aproape de sfârșit, chiar dacă nu am înțeles prea bine ce se întâmplă și ce se cântă.