Cu telecabina la Mănăstirea Tatev

Mânăstirea Tatev, un simbol pentru Armenia, se poate vizita într-o excursie de o zi din Erevan, cu alte două opriri: Areni și podul suspendat de la Khndzoresk.

Areni

Pentru Armenia mi-am cumpărat câteva tururi de o zi de la agenția Hyur – au câte trei variante de excursie pentru fiecare zi a săptămânii, cu câte 2-3 locuri de vizitat pentru fiecare. Îmi alesesem locurile pe care îmi doream cel mai mult să le văd și credeam că am făcut cea mai bună alegere, însă când am ajuns la hostel am observat că urma să merg de două ori într-un loc care se numea Areni.

În prima zi aveam o excursie foarte lungă, până la Mănăstirea Tatev. E mănăstirea aceea care apare pe mai toate cărțile poștale cu Armenia: pe buza unei stânci, deasupra unui hău. Dar e destul de departe, totul durează cam o zi, pleci dimineața și te întorci în Erevan seara, rupt de oboseală. Iar pe drum caști gura la un peisaj arid ca de pe Marte, cum nu-mi imaginam că voi găsi în Armenia.

Plecarea era la ora 9 dimineața și pe 9 fără ceva m-am înființat punctuală în fața agenției. Acolo nimeni, pustiu: agenția ferecată bine, în stradă nici o mașină, nici un turist, absolut nimeni, în afară de mine. Am stat ce am stat și tot degeaba, începeam să mă întreb ce fel de agenție neserioasă mai e și asta?!? Pe la vreo 9.30 au început să apară microbuzele, unul câte unul, apoi și alți turiști. În sfârșit, pe la 10 fără ceva au apărut și angajații agenției, s-au verificat bilete, s-a făcut împărțeala pe mașini șiii… la 10 fix am plecat spre Tatev.

Eu eram deja cu pixul roșu în mână, pregătită să sancționez pentru eternitate această abatere de la program. De abia când am ajuns la Tatev și ghida ne-a spus că este ora X, eu i-am atras atenția că este ora X+1 și dumneaei a început să fluture din mâini, foarte agitată: „Please check your time, it is X o’clock!” Eu aveam ora greșită, cel mai probabil de la sincronizarea automată a orei pe telefon, așa că în loc să fiu pe ora Armeniei fusesem tot timpul pe ora Azerbaidjanului. Și da, plecarea fusese la timp, la ora 9. Bine că n-a fost invers, să mă fi prezentat acolo la 10 dimineața crezând că este 9…

Am plecat din Erevan și am luat-o spre sud, pe lângă Muntele Ararat. Muntele ăsta e precum Muntele Fuji în Japonia, este simbolul lor național, chit că acum este pe teritoriul turcilor. Din păcate și Araratul este scump la vedere precum Fuji, se zărește doar când este senin, iar senin nu este tot timpul.

În ziua aceea se zărea destul de bine și când am ajuns mai aproape de el toată lumea și-a scos aparatele de fotografiat. Un tip a rugat-o pe ghidă să oprească un pic, să putem face niște poze, dar ea nu și nu, că se dă programul peste cap, că avem un drum foarte lung, etc. N-a mai zis nimeni nimic, dar oamenii erau cam dezamăgiți, ar fi fost vorba doar de câteva minute din timpul lor și nu se știa dacă în altă zi se va vedea muntele mai clar.

Eram vreo 15 inși în microbuz, toți vorbitori de engleză (agenția are ghizi care cunosc limba armeană, rusă și engleză și-și împarte turiștii și în funcție de limba în care trebuie să li se vorbească). Cam jumătate dintre ei erau armeni din diaspora veniți în țara strămoșilor lor în care, probabil, călcau pentru prima dată. Țin minte că era un tip din Los Angeles cu băiatul lui, îți dădeai seama care erau armeni la origine când te uitai pe lista cu nume sau la chipurile lor.

După ce am trecut printr-un sat amărât de la periferia Erevanului și am mers prin niște pustietăți pe niște serpentine de era să-mi vină rău, am ajuns după vreo două ore la prima noastră oprire: Areni. Acest Areni este un sat care trăiește din cultivarea viței de vie și a piersicilor. Asta e tot, că altceva nici nu e pe acolo: doar pământ ars de soare în care se găsesc din loc în loc niște văi verzi, numai bune pentru astfel de culturi.

Nu opream acolo pentru a admira peisajul, ci pentru o degustare de vin, astfel încât să facem un pic de vânzare unui producător local din Areni. Imediat ce am ajuns mi-am dat seama că este o pierdere de timp: crama era foarte mică și mirosea îngrozitor (am mai fost prin crame și știu că nu trebuie să miroasă a struguri fermentați), iar clădirea în care se făcea degustarea era foarte înghesuită și demodată.

Am părăsit grupul și am plecat pe străzile satului să văd ce e pe acolo: șoseaua străbate localitatea dintr-un capăt în altul și de o parte și de alta e străzii e plin cu tarabe la care localnicii vând piersici și niște murături locale – ardei galbeni la borcan. Dar în principal se vând piersici. M-am oprit la o țărancă și am cumpărat și eu un kilogram, prilej să ne amuzăm amândouă de comunicarea dintre noi.

Am întrebat cât costă kilogramul, ea a luat calculatorul de buzunar și mi-a arătat cifrele acolo, apoi a fugit la o vecină peste drum să schimbe banii, că n-avea rest, dar până la urmă ne-am descurcat. Iar piersicile… cele mai bune piersici mâncate vreodată! Niște fructe uriașe, cât niște pepenași, cu un miez cărnos și dulce, nici tari, nici fleoșcăite – pur și simplu perfecte. La a doua oprire în Areni știam ce am de făcut: să cumpăr piersici (300 AMD kilogramul, by the way).

După cumpărături m-am întors la grupul meu, degustarea era în toi, eu m-am abținut să le încerc vinul – dacă crama mirosea așa urât mă îndoiam că vinul era mai de soi, în schimb am gustat niște brânză locală care era foarte bună. Niște fete care încercaseră vinul se strâmbau de zor și se plângeau că este ca oțetul, lucru care n-a împiedicat turiștii din microbuzul rușilor să cumpere o grămadă de sticle. Deh, cunoscători.

Dacă vi se va întâmpla să ajungeți vreodată în Areni, țineți acest cuvânt important: PIERSICĂ. Puteți zice și pe românește, în rusă se zice “persik” și înțelege toată lumea, în armeană e mai greu, că e “deghdz“. Da, știu, dar piersicile din Areni chiar sunt bune.

Mânăstirea Tatev

Tatev e o mănăstire foarte veche, construită pe marginea unei prăpăstii – de la distanță arată senzațional și imaginea ei se confundă uneori cu cea a Armeniei. Pare foarte greu de ajuns acolo, genul de loc de la capătul lumii (e aproape de granița cu Iran și Azerbaidjan).

Știind ce fain e locul ăsta am pus Tatev sus pe lista de locuri de vizitat și în a doua zi prin Armenia am plecat acolo. A fost cea mai lungă excursie, cam 13 ore dus-întors cu plecare dimineața din Erevan și întoarcere în capitală seara târziu. La două ore de la plecare ne-am oprit în Areni, apoi am luat-o din nou prin munți, pe niște drumuri pustii, numai serpentine, de ne săriseră ochii din cap de atâtea zdruncinături. Și apoi mai era și ghida din ziua aceea, domnișoara „Dear guests”.

Fata își formase un tic, începea orice propoziție cu „Dear guests”. „Dear guests, și acum ieșim din Erevan.” „Dear guests, vă rugăm să nu mâncați în mașină!” „Dear guests, la dreapta se zărește muntele Ararat, dar nu putem opri două minute pentru poze pentru că trebuie să oprim la Areni unde vom pierde timpul degeaba.” Etc.

Cum după vizita la Tatev trebuia să facem o pauză pentru masa de prânz a început circul cu meniul. Masa de prânz nu era inclusă în prețul excursiei și nici nu era obligatorie – cine voia putea mânca la cârciuma cu care avea contract agenția, cine nu, nu. Restaurantul respectiv avea vreo patru variante de meniu, cu diverse combinații. Ghida avea un dosărel cu meniurile tuturor restaurantelor cu care aveau ei contract, fiecare meniu în chiloțelul lui de plastic, pagina fiind dată la meniul restaurantului de la Tatev, să‑i zicem Crâșma lui Ghiță‑Gheorghiță.

Ei și aici a început marea buimăceală: ni s‑a explicat că trebuie să citim meniul lui Ghiță‑Gheorghiță, să ne alegem varianta de meniu și să ne trecem opțiunea pe o listă. DAAAR, să nu care cumva să dăm pagina la meniul următor, de la Cârciuma lui Paracetamol, pentru că Paracetamol nu este la Tatev ci la Botoșani, și noi nu ajungem acolo.

În fine, explicații ca pentru retardați. „Dear guests”, în loc să scoată meniul din țipla aia și să îl circule așa printre noi ca să nu existe confuzii, a dat mai departe tot dosarul șiiii, guess what, dear guests? În fundul mașinii s‑au ales meniurile de la Cârciuma lui Paracetamol!

Când a ajuns dosarul înapoi la ghidă ea s-a prins că s-a făcut o confuzie și a început să ne muștruluiască de zor: nu ne–a spus ea să nu dăm pagina?!? Dear guests, doar v-am arătat că trebuie să alegeți de la Ghiță-Gheorghiță! Dear guests, cum puteți fi atât de proști?! Cei din spate care greșiseră se tot scuzau că dosarul așa ajunsese la ei, cu foaia dată, ghida îi tot trăgea de urechi. A fost destul de penibil, pentru că nu eram în excursie cu doamna dirigintă, ci eram niște clienți care plătiserăm pentru excursia asta.

După două ore de trambalat pe drumurile alea zdruncinate de prin munți am ajuns la Tatev. Acolo trebuia să luăm telecabina, pentru că mai nou așa se ajunge la mănăstire, cu Wings of Tatev. Este o construcție destul de nouă, de prin 2010, care zboară peste munți și un sat și te parașutează direct lângă mănăstire. În fotografiile de pe net nu se vede telecabina, că‑s poze vechi toate.

Ne‑am încolonat pentru telecabină, fiecare căutând unghiul perfect pentru poze făcute de sus. O tipă din State care avea un trepied pentru iPhone, cu care își făcea selfies în toate pozițiile, a făcut furori printre turiștii tinerei (sub 7 ani). Lângă Tatev un șir lung de bunicuțe din alt secol vindeau tot felul de plăcințele și deserturi armenești, „home made”.

Tatev e de prin secolul 9, iar înainte de mănăstirea asta pe platoul de acolo a fost un templu păgân. Biserica principală arată foarte diferit de bisericile noastre, are o intrare uriașă, pătrățoasă, interiorul nu este pictat, iar armenii stăteau în centru ținându‑se de mâini de parcă se pregăteau să danseze. În toate bisericile în care am intrat erau baticuri ca să îți acoperi capul, deși dacă intrai fără nu era neapărat o problemă (excepție a făcut biserica Gergeti din Kazbegi, Georgia, unde mi s‑a atras atenția că am intrat cu capul descoperit).

Dezamăgirea mea a fost însă alta: din orice punct al mănăstirii nu aveam vederea aia faimoasă pentru care venisem până acolo. M‑am gândit că pentru a privi mănăstirea de pe dealul opus îți trebuie mai mult timp ca să faci o excursie prin preajmă, iar eu nu aveam timp, că eram cu „grupul”.

Câteva zile mai târziu, când am nimerit din nou pe tura lui „Dear guests”, i‑am spus că ce păcat că Mănăstirea Tatev nu se vede ca în fotografiile pe care le știam eu, la care ea mi‑a răspuns senină că de ce nu i‑am zis nimic atunci, că puteam să iau un taxi care să mă ducă pe nu știu ce deal și să fotografiez mănăstirea de acolo.

Eu am rămas tablou: de unde să fi știut ÎNAINTE de a ajunge acolo că voi avea nevoie de informații suplimentare, nu pentru asta există ghizi, ca să îi informeze pe turiști din timp?!? Da, am fost un pic dezamăgită că nu am putut fotografia Tatevul „cum trebuie” – locul e frumos și ar fi fost și mai interesant privit de departe. Dar mi-a plăcut și așa, „imperfect”, vechi, uitat de timp, cu babushka înșirate la intrare.

Podul suspendat de la Khndzoresk

La colecția de „cave cities / villages” pe care am început-o se adaugă și satul Khndzoresk din sudul Armeniei, din apropierea mănăstirii Tatev. Ne-am oprit la el în drum spre Erevan și, deși habar n-aveam despre ce-i vorba, mi-a plăcut foarte mult. Pentru că acolo există un pod ca-n filmele cu Indiana Jones, un pod care se balansează.

Peșterile nu sunt așa de spectaculoase ca în Matera, dar peisajul e cam la fel, cu o vale adâncă peste care s-a construit acest pod care duce la vechile peșteri acum abandonate. La intrare în sat există și un punct de belvedere, apoi se coboară pe o cărare și se ajunge la pod – acolo cei fără frică trec podul, iar ceilalți rămân acolo.

Habar n-aveam că atâta lume se teme de înălțime sau de un pod care se balansează. Riscul ca acel pod să se prăbușească este același ca la orice pod – atâta doar că la unul din ciment nu se simt așa de tare mișcările de balans. Am văzut chiar și oameni care au pornit să treacă podul, au ajuns în punctul în care acesta se balansa din cauza oamenilor care treceau pe el și s-au panicat atât de tare încât de abia s-au întors de unde plecaseră, ținându-se de balustradele de metal. Mie mi s-a părut distractiv podul ăsta, nu mai m-aș fi dat dusă de acolo 😊