Acum câțiva ani, când am citit Scrisorarul lui Șișkin, am fost iremediabil cucerită de poveste și am căutat alte cărți scrise de același autor, negăsind, însă, nici una. Am aflat mai târziu că strategia editorilor lui e să îi facă ”intrarea” într-o țară cu Scrisorar, cea mai recentă carte, și abia apoi îi publică într-o altă limbă și romanele mai vechi.
Îmi era dor de o poveste rusească și am ales Luarea Ismailului, publicată în 1999. Dar pe cât de mult mi-a plăcut Scrisorar, pe atât mi-a displăcut Luarea Ismailului. Și asta nu pentru că scriitorul nu ar fi scris la fel de bine mai demult, ci din cauza firului narativ. Care aproape că nu există…
Luarea Ismailului nu este un roman, este un coșmar povestit. O lume întunecată, cu fragmente de povești care au și nu au legătură între ele, bucăți de viață care se înlănțuie, sărind de la una la alta fără nicio logică, personaje care apar, doar ca să se dizolve în următorul paragraf, totul desfășurându-se într-un timp fără repere temporale precise.
Am avut ceva mai multă răbdare la începutul cărții pentru că tot așteptam ca ițele astea încurcate să se alinieze cumva, dar pe la mijlocul romanului răbdarea mea a sucombat brusc. În ciuda fragmentelor frumoase și a durerii care răzbate din ele (Rusia lui Șișkin este un loc al suferinței, atât sufletești, cât și fizice), cartea nu mi-a plăcut.
Nu cred că o carte trebuie să fie facilă pentru a place, dar trebuie să aibă o structură pe care să o poți urmări. Ori aici, cu toată atenția de care am fost capabilă, mă întrebam tot mai des, exasperată: ”Dar despre ce este vorba în cartea asta?! Cine sunt oamenii ăștia, care au apărut din senin?!”
Și totuși, Șișkin scrie atât de bine… Fragmentele de poveste strălucesc ca niște nestemate în noroi, le admiri o clipă pentru ca imediat să fie abandonate pentru vreun monolog din care nu înțelegi nimic. Destine rusești fără speranță și ființe strivite care se agață de orice aduce un pic de lumină în viețile lor.
O Rusie din care trebuie să fugi, dacă vrei să supraviețuiești (așa cum însuși Șișkin a făcut). Luarea Ismailului nu este despre Ismail, ci despre cursa de șoareci în care cu toții trăim, sperând că într-o zi vom scăpa de acolo. Însă scăparea vine o dată cu moartea.
Înfășurată în șal, Mașa respira pe ferestruica deschisă și spunea că toate astea sunt insuportabile, că trebuie să plecăm, pur și simplu să fugim din acest oraș și această țară, să ne salvăm, că aici toată viața se conduce încă după legile primitive, animalele sălbatice trebuie să mârâie tot timpul, să le arate tuturor puterea, cruzimea, lipsa de milă, să sperie, să lovească, să muște, aici trebuie să demonstrezi tot timpul că ești mai puternic, mai animal, că orice urmă de umanitate este interpretată aici ca o slăbiciune, ca o retragere, prostie, aiureală, recunoaștere a înfrângerii proprii, aici chiar nici într-un cărucior nu vei putea vreodată să traversezi strada, nici măcar pe zebră, pentru că cel din mașină e mai puternic, iar tu ești mai slab decât el, mai neputincios, mai lipsit de apărare, și pur și simplu ești strivit, ești pus jos, ești măturat, lipit pe asfalt, și tu, și căruciorul tău, că aici, din negura vremurilor, se dă o luptă între oamenii peșterii, o luptă violentă pentru putere, ba pe ascuns, liniștită, și atunci te omoară încetișor, pe la spate, pe furiș, ba deschisă, fățișă, și atunci sunt amestecați toți în masa însângerată, atunci nu te mai poți ascunde nicăieri, nu mai poți aștepta să treacă, te ajunge toporul oriunde, vreo piatră din caldarâm, mandatul, și toată țara trăiește numai pentru încăierarea asta o mie de ani, și dacă cineva a ajuns sus, atunci pentru el cei de jos sunt un nimic, niște vite, căcat, praf din lagăr, și pentru a rămâne acolo, la el, în fotoliu, fie și pentru o zi, fie și numai pentru o clipă, e gata, fără să clipească, să taie gâturi, să lase să putrezească, să lovească cu lopata de genist jumătate de țară, și toate astea, se înțelege, numai pentru binele nostru.