Acasă AsiaChinaTibet Lhasa, inima Tibetului

Lhasa, inima Tibetului

Publicat: Last Updated on

Nu mi-am imaginat Lhasa, capitala Tibetului, într-un fel anume, era un pin pe o hartă îndepărtată, cu gândul că poate ajung și acolo într-o zi. La fața locului, m-a surprins să descopăr ce arid e podișul tibetan și ce uscat e aerul, cât de puternică a rămas religia budistă și ce haine tradiționale superbe se poartă și azi în Tibet.

Lhasa a fost pe vremuri un oraș interzis străinilor și extrem de izolat. În ziua de azi îl poate vizita oricine, dar în anumite condiții care nu fac din Tibet o destinație facilă.

Sosirea în Lhasa

Trecerea de la platul Beijing la altitudinea din Lhasa nu a fost una plăcută. Dacă pe tren m-am simțit bine timp de 40 de ore la hard seat, după ce m-am cazat și am dormit trei ore la hotel, m-am simțit rău. Lhasa e la 3656 metri și în primele două zile am simțit altitudinea, cu ceva migrene care apăreau și dispăreau (lucru perfect normal, m-a asigurat ghida). În a doua zi am cedat și am cumpărat un medicament pe bază de ginseng, recomandat pentru hipoxie, și brusc m-am simțit din nou bine.

Străinii pot vizita Tibetul doar cu un permis care e verificat peste tot. Ca să iei permisul de Tibet trebuie să iei viza de China, iar ca să iei viza de China trebuie 1) să declari traseul din China și fiecare loc pe care îl vei vizita în fiecare zi acolo 2) să nu spui că mergi în Tibet, ca să nu ți se refuze viza. Ultima a fost recomandarea agenției din China, în unele țări ți se refuză viza dacă declari că mergi în Tibet, deși nu e nicio explicație logică pentru asta, nu este interzis să vizitezi Tibetul ca străin.

Am cumpărat un tur de șase zile, din care doar patru au fost zile în care am vizitat ceva, prima a fost o zi de odihnă și de aclimatizare, iar ultima a fost ziua plecării.

În prima zi, după ce m-am întâlnit la gară cu „the pick-up guy” de la agenție și m-am cazat, n-am făcut decât să mă odihnesc și să-mi revin după drumul lung. După masa am ieșit în oraș – am avut cazare în Downtown Lhasa, la 2.5 kilometri de Palatul Potala, și voiam să văd palatul mai de aproape. Pe drum mi-am cumpărat niște pepene roșu de la un vânzător ambulant, una din recomandările vizitei în Tibet fiind să te hidratezi cât mai bine, fructele fiind cele mai bune pentru asta.

Pe strada principală din acest Downtown e plin de magazine și de restaurante, iar magazinele sunt în general cu haine, fie tradiționale sau moderne. Mi-au luat ochii hainele lor tradiționale superbe, cele mai scumpe fiind din mătase, fie rochii, jachete, bluze, fuste, pălării – e greu să vizitezi Lhasa și să pleci fără nimic de acolo. Tibetanii se îmbracă în general tradițional, așa că le poți admira portul peste tot.

Lhasa, TibetLhasa, Tibet

Piața Palatului Potala

În fața Palatului Potala este un parc în care se intră după un control al actelor și bagajelor, ceva comun în China, unde trebuie să scanezi ID-ul și pentru a intra în gară. M-am dus și eu acolo și am remarcat imediat turiști în costume tradiționale – poți închiria costume în Lhasa și să îți faci fotografii cu Palatul Potala pe fundal.

Palatul e frumos la orice oră, dar undeva în stânga trona portretul gigant al Președintelui Xi, ca să-ți reamintească cine e șeful acum. Măcar au avut decența să nu îi pună portretul în fața palatului.

Lhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, Tibet

Mănăstirea Drepung

Dimineața m-am întâlnit cu ghida mea și cu ceilalți patru turiști din grup, doi din America și doi din Singapore, și am început vizita în Lhasa.

Ne-am dus întâi la Mănăstirea Drepung, fondată în 1416 de Jamyang Choge Tashi Palden, un discipol al lui Tsongkhapa. Drepung a fost centrul școlii Gelug, servind ca reședință pentru mulți dintre Dalai Lama.

Este cea mai importantă mănăstire din Tibet și la fel ca majoritatea mănăstirilor și templelor din Tibet sau din Mongolia, a fost în mare parte dărâmată în timpul Revoluției Culturale Chineze. S-au distrus clădiri și statui, într-o încercare de un barbarism crunt de a șterge tot ce are legătură cu religia.

Câțiva ani mai târziu li s-a permis să reconstruiască mănăstirea și tot ce vizitezi în ziua de azi e în mare parte nou, reconstituit cu migală. Înainte de a veni în Tibet nu am realizat cât de mare a fost dezastrul produs de comunism în anii aceia.

La Mănăstirea Drepung, după ce fotografiezi pietrele uriașe cu picturi de pe munți, treci printr-o serie de încăperi și temple alambicate care te lasă epuizat la final. În Tibet nu ai voie să faci fotografii în interior, așa că toate imaginile surprinse sunt exterioare.

Vizita în Tibet mi-a deschis ochii un pic și în privința budismului. Nu am realizat până atunci ce complicată este religia asta pentru cineva străin: sunt câteva feluri de Budha – Past Buddha, Present Buddha, Future Buddha, nu știu câți protectori, Dalai Lama, Panchen Lama, Tsongkhapa – Fondatorul școlii Gelug, White Tara și Green Tara, călugării care erau președinții acelor mănăstiri. La final am rămas cu gândul că am nevoie de un curs extensiv de budism ca să înțeleg totul mai bine.

Lhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, Tibet

Mănăstirea Sera

Mănăstirea Sera nu e foarte diferită de Mănăstirea Drepung, dar e inclusă în orice tur din Lhasa pentru că acolo au loc dezbateri publice în fiecare zi. În general călugării juniori sunt cei care participă la aceste dezbateri, dar la vizita mea a fost o zi mai specială și au dezbătut niște călugări seniori. Ce anume? Filosofie tibetană.

Călugării se strâng într-o curte, cu vizitatorii în jur, și încep să discute, cineva are cuvântul, apoi alții participă. Nu am înțeles nimic din dezbatere, dar era mare agitație acolo, cu călugării mai tineri aducând apă și alergând ca bezmeticii.

Pentru prânz ne-am oprit la un restaurant tibetan și a fost prima dată când am mâncat carne de iac, gustoasă, aruncaseră și niște ciupercuțe pe acolo. Ghida ne-a explicat de ce tibetanii preferă să mânânce carne de la un animal mai mare: un iac poate hrăni mai mulți oameni cu o singură viață, dar la vietăți mici trebuie să sacrifici multe vieți.

Am comandat și butter tea, o băutură tradițională în Tibet, dar nu am putut să-l beau, e cu mult unt și mi s-a părut grețos. În altă zi am luat sweet tea, care e cu lapte și miere și e foarte bun.

Lhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, Tibet

Dansuri de piață publică („guǎngchǎng wǔ”)

Înainte de vizita la Palatul Potala ne-am oprit într-un parc în care se adună tibetanii în vârstă ca să danseze. E o tradiție chineză pe care am văzut-o și în alte orașe din China: oameni la vârsta a treia dansând sau făcând mișcări coordonate pe muzică – „guǎngchǎng wǔ”.

Adunările lor sunt despre socializare, mișcare și distracție și mi-a plăcut lipsa lor inhibiție și de teama de a se face de râs. Toată lumea se bâțâia, indiferent dacă se mișcau cu talent sau nu, important era să te simți bine.

Am țopăit și eu cu ei și a fost cu râsete și mișcări greșite, dar ce contează? Erau multe grupuri mari în parc, într-o parte erau dansuri nomadice tibetane și majoritatea oamenilor erau îmbrăcați tradițional – a fost frumos.

Lhasa, Tibet

Palatul Potala

Prima mea întâlnire cu Palatul Potala a fost în Șapte ani în Tibet – un palat mistic, într-un tărâm atât de îndepărtat încât nu era pentru muritorul de rând. Și iată-mă vizitându-l în 2024, alături de sute de alți turiști, majoritatea chinezi.

Palatului a fost construit în secolul al VII-lea sub domnia regelui tibetan Songtsen Gampo, inițial ca un palat regal care cuprindea ceea ce azi e cunoscut sub numele de Palatul Roșu.

În secolul al XVII-lea palatul a fost extins cu Palatul Alb și reconstruit în mare parte de către al 5-lea Dalai Lama, Ngawang Lobsang Gyatso, și a devenit reședința principală a lui Dalai Lama și centrul guvernului tibetan.

Potala are 13 etaje, o structură masivă, cu 1000 de camere, inclusiv săli de rugăciune, capele, dormitoare și spații administrative. În ziua de azi, sunt mai multe puncte de control acolo decât într-un aeroport; mi s-a verificat pașaportul de vreo două ori, am trecut prin mai multe puncte de control în care se verificau bagajele și de abia când am ajuns în Palatul Alb s-a terminat cu controalele.

Potala a scăpat de distrugere în timpul Revoluției Culturale Chineze, s-au furat diverse obiecte mici care au fost înlocuite ulterior. Din 1994 este sit UNESCO, iar în momentul de față funcționează mai mult ca un palat-muzeu, deși mai sunt câțiva călugări care trăiesc în palat. Mi-a rămas în minte balconul pe care stătea Dalai Lama pe timpuri și se uita la localnicii care dansau în curte de Anul Nou Tibetan.

Peste tot în Tibet, în orice mănăstire sau templu în care e afișat portretul unui Dalai Lama, este întotdeauna portretul celui de-al treisprezecelea, care l-a precedat pe actualul Dalai Lama, al paisprezecelea. Asta pentru al paisprezecelea Dalai Lama este o persoană politică și e interzis în Tibet, nu întâlnești nicăieri nicio reprezentare a lui.

Vizita a început într-o parte a palatului, urcând niște scări largi care șerpuiau până sus, la Palatul Alb. Treci apoi în Palatul Roșu și termini vizita în altă parte a clădirii. Nu există lift, iar palatul e la 3700 metri altitudine, așa că urci încet, încercând să respiri aerul rarefiat.

Palatul are două părți principale, Palatul Alb și Palatul Roșu, care împreună găzduiesc numeroase capele, morminte, camere de meditație și biblioteci.

Palatul Roșu (Potrang Marpo) este partea centrală a palatului, dedicată funcțiilor religioase, și găzduiește capele, stupas (morminte) ale Dalai Lama, și biblioteci de texte sacre.

Palatul Alb (Potrang Karpo) este partea rezidențială și administrativă a palatului, a fost folosită pentru activitățile de zi cu zi ale Dalai Lama și ale funcționarilor guvernamentali.

În interiorul palatului există niște structuri ornate, din lemn și aur, care arată ca niște mini-temple. Se numesc stupas (sau chortens în tibetană), sunt extrem de elaborate și deseori decorate cu mandale, sculpturi și alte motive religioase. Mandalele sunt reprezentări simbolice ale universului, folosite în practicile spirituale și meditative din budismul tibetan și sunt de trei feluri: mandale picate, de nisip sau sculptate.

Unele stupas adăpostesc relicve sacre, cum ar fi rămășițele pământești ale unor Dalai Lama, obiecte sacre sau texte religioase. În Palatul Potala sunt păstrate stupas a opt Dalai Lama: al 5-lea Dalai Lama, Ngawang Lobsang Gyatso (1617–1682), are stupa cea mai mare și mai impresionantă dintre toate (mărimea stupei depinde de faptele pe care acel Dalai lama le-a făcut în timpul vieții sale).

Ceilalți sunt Dalai Lama al 7-lea, al 8-lea, al 9-lea, al 10-lea, al 11-lea, al 12-lea și al 13-lea, unii dintre ei murind foarte tineri de diverse boli.

După vizită am coborât prin altă parte a palatului, cu grijă să nu ating pietrele sau pereții – palatul e vopsit în culori naturale în fiecare an și vopseaua roșie pătează.

La baza palatului sunt câteva mici „nunneries”, mănăstiri de călugărițe, pe care le poți vizita. Călugărițele budiste arată la fel ca bărbații călugări, sunt tunse chilug și îmbrăcate identic.

Cum vizitezi Palatul Potala

Biletul costă 200 yuan și se rezervă din timp pentru anumite intervale orare. Nu poți vizita Tibetul decât cu agenție, așa că se ocupă ei de rezervarea biletelor. Pentru că Potala este o structură foarte veche și fragilă, numărul de vizitatori este limitat zilnic.

E bine să știți că biletele nu se pot schimba și nu mai poți cumpăra unul nou decât după alte zece zile – în grupul meu erau doi asiatici care au avut rău de altitudine în ziua vizitei la Potala și au renunțat să îl viziteze, ghidul le-a explicat că nu vor mai putea vizita palatul în călătoria aceea. Bănuiesc că ăsta e și unul din motivele pentru care Potala e inclusă în program în a treia zi a turului, nu a doua, ca să ai timp să te aclimatizezi.

În Tibet, la fel ca în China, e bine să ai tot timpul pașaportul la tine, nu se știe când trebuie să îl prezinți. La Potala se verifică de mai multe ori, dar se cere act de identitate și la temple sau chiar la unele parcuri.

Lhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, Tibet

Templul Jokhang

Ultima oprire a fost la Templul Jokhang, în care se păstrează statuia lui Shakyamuni, considerată cea mai sfântă din Tibet. Statuia este o reprezentare a lui Buddha Shakyamuni, fondatorul budismului, la vârsta de 12 ani și este împodobită cu bijuterii prețioase și haine rituale.

Statuia a fost spartă în două bucăți în timpul Revoluției Culturale Chineze, dar a fost salvată de un localnic și lipită la loc, apoi adusă din nou la Lhasa. Fiind una din statuile originale, este cea mai venerată statuie din Tibet.

Lhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, TibetLhasa, Tibet

Cum vizitezi Lhasa

Străinii pot vizita Tibetul doar cu tur organizat și cu un Permis pentru Tibet, verificat peste tot (tren, gară, temple, puncte de control pe autostradă). În Lhasa te poți plimba fără ghid în timpul liber, nu te întreabă nimeni nimic, dar e bine să ai pașaportul la tine, în caz că vrei să intri undeva și se cere actul de identitate.

Am cumpărat excursia de la Budget Tibet Tour, prețul a fost 722 USD + 131 supliment single, am plătit un depozit de 200 USD la rezervare și restul la sosirea în Lhasa. A fost un grup de cinci persoane, ghida tibetană și șoferul.

Bani, internet

Moneda este yuanul chinezesc, există multe bancomate peste tot și poți scoate bani ușor. În China am plătit doar cash, cardurile noastre sunt inutile pentru plăți acolo, chinezii folosesc un sistem cu QR și diverse aplicații de plată (Ali Pay, etc). Până și POS-urile arată diferit cu un ecran lat care scanează QR. Acolo unde aveau POS clasic și am vrut să plătesc cu cardul, n-a funcționat, așa că la un moment dat am renunțat și am scos cash ca să pot cumpăra lucruri.

Există WiFi la hoteluri, nu e foarte puternic și nu întotdeauna te poți conecta cu telefoane străine. La primul hotel au venit vreo cinci angajați să îmi rezolve problema cu WiFi, la ei funcționa, telefonul meu Android nu se putea conecta, dar m-am putut conecta pe laptop.

Pentru a avea internet mobil, am cumpărat un eSIM de la Airalo, e mai scump decât un SIM local, dar are avantajul de a nu fi blocat și durează 1-2 minute să îl cumperi. Majoritatea aplicațiilor sau site-urilor occidentale sunt blocate în China și trebuie să folosești un VPN ca să le accesezi. Am folosit VPN pe laptop, pe telefon am putut accesa orice, era rutat prin Singapore. Chiar și cu eSIM, semnalul mai dispărea uneori, chiar și în interiorul orașului.

Aplicațiile folosite de noi sunt cam inutile acolo, ca Google Maps. Recomand să aveți Google Translator ca să puteți traduce și imagini și aplicația amap pentru mersul autobuzelor. Nu am reușit să îmi instalez WeChat, așa că nu am putut folosi DiDi, echivalentul Uberului chinez.

Chinezii nu vorbesc engleza și în general nu înțeleg nici alfabetul latin, dar tibetanii se descurcă mai bine, am avut surpriza ca o țărancă de pe stradă să știe cuvinte în engleză.

Lhasa, Tibet

Suveniruri

Lângă Templul Jokhang sunt multe magazine cu suveniruri și produse tradiționale frumoase, dar sunt și multe falsuri pe piață, femei tibetane care vând șiraguri de plastic drept altceva. Mi-am cumpărat câteva obiecte mici, dar gândul mi-a rămas la o jachetă din mătase în stil tibetan.

Lhasa, Tibet

Mâncare în Lhasa

Nu am asociat niciodată Tibetul cu fructele bune, dar au fost delicioase: caise dulci, piersici, mangostan, pepene roșu. Fructele sunt recomandate în Lhasa pentru că te hidratează bine, iar pe platoul tibetan aerul este foarte uscat.

Friptura de iac e de încercat, dar și alte tigăi în care aruncă legume și carne. Tibetanilor le plac cartofii și îi taie ca pe chipsuri, cu paprika și alte condimente ca să fie puțin picanți. Au fost foarte buni și m-am bucurat să mai scap, temporar, de eternul orez.

Lhasa, Tibet

Tradiții funerare

Tibetanii practică „sky burial” (înmormântarea în aer liber) și „water burial” (înmormântarea în apă). Sky buriel înseamnă că duc morții în vârful unui munte sau deal și lasă corpurile expuse elementelor naturii, în special păsărilor de pradă, ca vulturii. Se consideră că acest proces ajută la eliberarea spiritului decedatului.

La water buriel e ceva similar, corpul decedatului este dus în râuri sau lacuri și e lăsat să fie purtat de curent sau să fie scufundat în apă. Aceste water buriels sunt și motivul pentru care 99% dintre tibetani nu mănâncă niciodată pește.

Persoanele mai importante, ca Dalai Lama, sunt incinerate și păstrate în stupas, iar în unele cazuri corpul e păstrat întreg acolo.

Altitudine

Lhasa e la 3656 metri altitudine și o vizită acolo necesită măcar o zi de aclimatizare. Am avut migrene în primele două zile, după care am luat un medicament cu ginseng american și astragalus și m-am simțit bine.

Lasă un comentariu