Vara e aproape dusă, iar eu încă n-am plecat în vacanță – tânjesc după călătorii, plimbări, dolce far niente și număr zilele rămase. Ca să-mi potolesc dorul de ducă, citesc. N-am fost o campioană la citit nici vara asta, dar niște cărți tot am terminat. În afară de cele despre care am scris deja, mai sunt câteva despre care n-am zis niciun cuvințel.
Nostalgia, Mircea Cărtărescu
La prima încercare cartea asta nu m-a prins deloc: începusem ”Ruletistul” și, la un moment dat, mi-am pierdut răbdarea și am abandonat-o. Am luat-o de la capăt ceva mai târziu și am rămas captivată de atmosfera fantastă și personajele ca din altă lume. Nu știu încă dacă voi avea vreodată destul curaj cât să citesc Solenoid, dar Nostalgia mi-a plăcut mult.
Oamenii sînt de patru feluri: cei care nu s-au născut, cei care trăiesc, cei care au murit și cei care nici nu s-au născut, nici nu trăiesc, nici nu au murit. Aceștia sînt stelele.
Trăiește-ți clipa, Saul Bellow
Tommy Wilhelm, un antierou ghinionist, încearcă să-și croiască o viață mai bună, însă ia cele mai proaste decizii. Pus în umbră de personalitatea tatălui său, un medic de succes, Tommy iese în evidență doar ca fiul ratat, de vârstă mijlocie, care nu e în stare de nimic. ”Trăiește-ți clipa” e un titlul ironic, această ”clipă” este de fapt un chin pentru Tommy, un personaj inocent ca un copil și incapabil să se descurce în viață.
Lumină de august, William Faulkner
Nu mai citisem de mulți ani Faulkner, așa că am început cartea asta cu ceva reticențe, că o să mă plictisească ”viața din sud”. Am descoperit mai multe povești unite într-un puzzle de mici mistere omenești și destine spulberate, care se descâlcesc dureros spre final. Faulkner scrie fără sentimentalism despre strigoii rasismului care bântuiau prin sudul Americii acum un secol – e impresionantă povestea lui Christmas, albul care se credea negru și care și-a distrus viața din cauza acestei credințe. Puterea cuvintelor e un lucru teribil.
Să fii tânăr. Să fii tânăr. Nu e nimic asemănător: nimic pe lumea asta.
Blândețea nopții, F. Scott Fitzgerald
Povestea maturizării unui cuplu, de la prima lor întâlnire până la despărțire: cel mai fragil personaj, tânăra bogată, dar traumatizată, de care soțul se simte dator să aibă grijă, se dovedește într-un final cel mai puternic personaj din carte. Dr. Diver, empatic și bine crescut, se pierde încet-încet pe sine, iar tentativele ulterioare de a se mai salva dau greș.
Lucrul cel mai bun pe care ți l-aș putea dori, fiule – cum spunea zâna Baghetă-Neagră în Trandafirul și Inelul de Thackeray – este puțină nenorocire…
Pe când eram orfani, Kazuo Ishiguro
Îmi place scrisul lui Kazuo, poate pentru că poveștile lui au ceva absurd, iar personajele lui trăiesc ca într-un vis. Și în cartea de față atmosfera are ceva ireal: în anii ’30, în Londra, Christofer își amintește copilăria lui din Shanghai și dispariția părinților săi. Totul ar putea fi un roman polițist, dacă personajul principal n-ar avea credințe bizare, ca de exemplu că părinții lui sunt ținuți captivi într-un cartier rău famat din Shanghai. Accentele astea suprarealiste subliniază, de fapt, imaturitatea lui, faptul că trăia, în continuare, într-o lume ”fermecată”, în timp ce adevărul era cu mult mai crud și mai prozaic. Finalul e într-o altă notă, mai matură și mai amară, așa cum este și viața de zi cu zi.
Copilăria noastră devine un teritoriu străin atunci când ne maturizăm.
Metafizica tuburilor, Amélie Nothomb
Îmi place stilul malițios al lui Amélie, cărticele ei se citesc ușor și cu zâmbete în colțul gurii. În Metafizica tuburilor autoarea își amintește de viața ei de la vârsta de doi ani și jumătate, pe când trăia în Japonia. Acolo, un copil între doi și trei ani este considerat un mic zeu și tratat în consecință, lucru care i-a plăcut nespus șturlubaticei Amélie.
* * *
Cam astea e ce am citit vara asta, în afară de Ceai în Sahara, Femei singure, Moștenitoarea tărâmului pierdut și Zbor în jurul soarelui. Oficial mai sunt câteva zile de vară pe care le petrec in good company, cu Alain de Botton și Truman Capote 😊
