Laur

Săptămâna trecută au murit doi mari scriitori: Harper Lee și Umberto Eco, care s-au stins la câteva zile distanță. Dacă de Eco am citit măcar Numele trandafirului (pe la vreo douăzeci de ani, prin urmare nu cred că am înțeles mare lucru din ea) de Lee nu am citit nimic. Să ucizi o pasare cântătoare e o carte pe care am tot evitat-o pentru că tratează tema nedreptății sociale, care mă face să mă simt inconfortabil, însă, acum că a apărut și o continuare a poveștii – Du-te și pune un străjer, mă gândesc să le citesc pe amândouă anul ăsta.

Despre moarte și despărțire e vorba și în Laur, cartea lui Evgheni Vodolazkin, o poveste cu puternice influențe religioase, care mi-a amintit de o altă carte care m-a impresionat – Scrisorar, în care personajele își vorbesc de dincolo de moarte.

Laur se petrece în Rusia Evului Mediu, la capătul lumii unde, între o molimă de ciumă și așteptarea sfârșitului lumii, oamenii se distrau cu câte o foamete sau alte năpaste. Intriga este simplă, dar povestea care se țese în jurul ei e plină de simboluri: trecerea omului prin viață, nașterea și moartea, lungul drum al omului până la sfințenie. Drumul apare în multe feluri: este calea spirituală pe care o apucă Arsenie, dar și drumul fizic străbătut de la Rukina la Belozersk și la Pskov, iar de acolo la Ierusalim, este trecerea omului prin viață, de la copilărie până la bătrânețe, dar și calea iubirii care se transformă în timp.

Deși subiectele tratate sunt cât se poate de serioase, iar decorul este unul mai degrabă sumbru, Vodolazkin ne reamintește din când în când că timpul nu are importanță când vine vorba de moarte, dragoste și devenire, poveștile noastre fiind atemporale, și nu trebuie să ne luăm foarte tare în serios. Nu mică mi-a fost mirarea când personajele din carte întâlnesc, la o plimbare prin pădure, sticle de plastic pălite. În Evul Mediu! 😊

Uitându- se cu atenție pe unde calcă, sărea de pe o moviliță pe alta. Pe sub zăpadă se zărea toată neîngrijirea pădurii – frunze de anul trecut, zdrențe care își pierduseră culoarea și sticle de plastic pălite.

Nebunii întru Hristos pe care îi întâlnește Ustin în Pskov sunt niște personaje trăsnite, care spun adevăruri printre multe aiureli, iar un mort revine la viață ca să mai adauge un ”P.S.”, fără de care nu se putea duce în pace.

Cert e că romanul nu m-a lăsat indiferentă și nici nu m-a plictisit, cum îmi era mie teamă, e-o poveste cu o atmosferă puternică, care ți se insinuează în amintire și te face să îți pui întrebări sau să găsești niște răspunsuri. Mi-am subliniat o mulțime de fraze care mi-au plăcut, fie despre timp și despărțire sau pur și simplu pentru frumusețea cuvintelor bine închegate care descriu dezolantele întinderi rusești și tristețea care plutește deasupra, ca o piază rea. Finalul, ca un cerc care se închide, este previzibil, dar în egală măsură frumos – o ultimă șansă de a ne salva de păcate și de a face ceea ce n-am făcut cândva…

Și de unde putem să luăm noi pasărea asta, a întrebat băiatul. Fii chiar tu pasărea asta, Arseni. Doar tu chiar zbori puțintel.

Am să spun ceva ciudat. Mi se pare din ce în ce mai mult că nu există timp. Totul există pe lume în afara timpului, altfel cum aș putea eu ști viitorul de vreme ce nu a fost? Cred că timpul ne este dat din mila Domnului, ca să nu ne încurcăm, căci nu poate conștiința omului să primească în ea toate evenimentele odată. Noi suntem închiși în timp din cauza slăbiciunii noastre.

Știi, prietene, orice întâlnire e mai mult decât o despărțire. Înaintea întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după despărțire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poți despărți cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el, și ea trăiește și uneori intră în contact cu creatorul ei. Ce altceva face să îi simțim pe oamenii dragi la distanță?